man jumping on water surrounded by trees
0 16 minute 1 an



Lacul de acumulare e secat de o săptămână. Opriseră apa de la barajul din amonte, locul unde, peste câțiva ani, urma să ne cățărăm ca să lansăm spre străfunduri un crâsnic împletit manual, în căutare de ghiborți și de albitură. Cursul Bistriței fusese deviat prin canalul de fugă. Din groapa imensă în care ne aflam îl puteam zări, cu mâna streașină la sprâncene, cum trece pe lângă noi. Un tunel suspendat, plin cu viață acvatică. În jurul nostru, marea de noroi, plămânul mocirlos ce își oprise respirația și, expus intemperiilor sezoniere, își decroșa în văzul tuturor foițele pleurale.

În speranța c-o să se ivească un firicel de apă care să țină captive câteva exemplare de clean sau plătică, lui tata i se cășunase că n-ar fi rău să încerce să traverseze valea aceea nesfârșită. La doi metri înălțime, putea să se afunde lejer în pământul cleios. Problema era că în weekendul respectiv avea zi de vizită, fiind obligat să mă ia cu el – apanaj al unui divorț cu năbădăi. Doi iepuri dintr-un foc: scăpa de gura fostei muieri și i se oferea ocazia să îi predea lui fii-su lecții importante din arta războiului. Doar că eu n-aveam mai mult de o sută douăzeci de centimetri. Dacă nimeream un strat moale, riscam să mă îngrop de viu.

Ne-am descălțat pe mal, apoi ne-am holbat indiscret în zare. Gândul că la un moment dat cineva o să ridice lamele de beton ale stăvilarelor și vom fi prinși în debitul învolburat al râului m-a paralizat. Aproape că nu mai izbuteam să pășesc. Ce să caut în mijlocul acelei palete de pictură, pe care s-au amestecat între ele toate culorile întunecate ale naturii? Cât vedeai cu ochii, numai soluri argiloase, peste care nu îndrăzneau să zboare nici muștele. Fluturii alburii părăsiseră zona, iar păsările indigene nu se mai întreceau în trilurile răsăritului. Nu tu un petic de verdeață, nu tu un pumn de țărână gălbuie. Din împrejurimi se deversa înspre noi o liniște gravă. Soarele încă nu ardea, primăvara abia își intrase-n drepturi. Exploram albia unei văi cu sedimente pelagice, pustiită de orice faună și vegetație. Niște Jacques Cousteau ai bazinelor piscicole autohtone, hălăduind pe unde și-a mânat mutu’ iapa.

A apucat șireturile ambelor perechi de pantofi și, făcându-le nod, și le-a așezat de-o parte și de alta a gâtului, exact ca ghirlandele florale pe care le primești când îți permiți să vizitezi, în concediu, Insulele Hawaii. Prin aer pluteau miasme de fân carbonizat și mâzgă proaspătă. Atunci am auzit pentru întâia oară termenii decolmatare și a decolmata, pe care, evident, i-am uitat imediat. Mi se păreau atât de sofisticați, raportați la hidoșenia ambientală ce mi se înfățișa privirii, încât nici nu mi-am bătut capul cu trăncănelile explicative ale lui taică-miu. Era cât se poate de clar: Băuse.

Umblam aidoma unor roboței teleghidați de către o forță misterioasă, pipăind prundișul nămolit, cu tălpile goale. Ici și colo, înfipte în clisa tuciurie, găseam câte-o lingură de tinichea utilizată pe post de lest, fire și cârlige de pescuit, cioburi de sticlă și de faianță aterizate din motive neelucidate pe traseul nostru, foarfeci ruginite, camere de bicicletă și, la distanțe considerabile una de cealaltă – borne hectometrice menite să ne călăuzească în călătoria inițiatică la care fusesem înhămat cu de-a sila –, câte-o anvelopă de mașină, cu marginile roase de curenți și cu ațele pe-afară.

Tata lăsa impresia unui munte care vrea să plutească. Cioplit din cea mai dură rocă, asemeni unui negustor în zi de târg, țintea imperturbabil spre capătul de Nord al sinclinalului.  Observând că nu mă descurc, bașca sunt intimidat de efortul pe care trebuia să-l depun în tentativele de surmontare a materiilor reziduale deasupra cărora îmi plimbam cu greu picioarele înțepenite, a decis să mă poarte-n cârcă.

Pășeam odată cu el. Traiectoria membrelor lui se identifica cu direcția de înaintare a corpului meu, ca și când eu nu eram decât o extensie organică a trunchiului său robust, un apendice dospit printre umerii lui bronzați, având rol de orientare, căci, de sus, îi puteam oferi indicații prețioase referitoare la cât de uscat sau de umed era terenul pe care urma să calce. Spionam liniile imaginare de sub orizont, căutând nuanțele maronii deschise, semn că aluviunile se zvântaseră, iar ulterior, dacă mă-ntreba „Cum e?”, îi răspundeam crispat „La fel, peste tot”.

Se deplasa cu băgare de seamă, strivind sub pielea bătătorită a tălpilor lutul toxic prelins odinioară pe burta neexcavată a lacului – un fluid purulent circulând nestingherit prin vasele sangvine ale unui comatos. Deflagrația măciuliei roșiatice a bățului de chibrit pe care și l-a apropiat de buze ca să-și aprindă țigara m-a readus la realitate. Mirosul sulfuros m-a dat de gol: Visam cu ochii deschiși prin pâcla de tutun ce se răsucea adeneic înspre cer.

La un moment dat, când hăul în care se împlântase până la genunchi părea să ne înghită, a trecut pe lângă noi un nene cu mustață. Era la bustul gol, avea fața ridată, pantalonii suflecați, iar de la coate în jos tegumentele îi căpătaseră o tentă arămie, de ziceai că-i fuseseră grefate două antebrațe bionice. Ușor ursuz, cu spinarea înclinată într-un unghi ce-i conferea o postură aerodinamică, se avânta în sens opus, măsurând din coapse grosimea glodului. Nu știam că acestor specimene li se zicea tractoriști. L-am salutat, intersectându-ne privirile, iar pașii lui au urmat cu o precizie de ceasornicar craterele înnoroite ale pașilor noștri lăsați în spate, ca o potecă alpină marcată cu vopsea fosforescentă. „Caută fier”, îmi spuse tata. „Are cinci plozi… Face și el un ban”.

Pe panta molcomă a unui șanț trona un closet pe jumătate acoperit de mâl. Mi-am închipuit un om ce șade, cu bărbia sprijinită-n pumni, pe veceu. Impasibil, ațintindu-și pupilele asupra unui reviste holografice pe care o răsfoia clipind din pleoape, se gândea la pensia alimentară neachitată nici în luna respectivă și, constrâns de dificultățile financiare ale oricărui început de drum, la șansele minime de-a câștiga mai mult din profesia pe care și-o alesese.

Se clătina îndeosebi când nu reușea să-și smulgă piciorul din prima. Fuma tăcut. Probabil că purta o conversație interioară și n-avea timp de explicații. Capul unei păpuși cu orbitele înnegrite ne atrăgea atenția că elanul ar trebui să ni se tempereze. Ne aventuram într-o zonă primejdioasă. Cum nu de puține ori am simțit c-o să mă răstorn, am luat în serios avertismentul.

Mlădierea celor două corpuri sudate îmi crea, de fiecare dată când tata se apleca prea tare, senzația de cădere-n gol, ca și cum centrul de greutate s-ar fi mutat în coapsele mele. Îmi zicea să stau calm, fiindcă n-am să cad, e doar o impresie. Dar a distinge între realitate și ficțiune e o caracteristică a celor maturi. Teama de a pica mi se infiltrase prin pori și-mi zbârlise părul. Deși nu mai voiam să fiu copil, n-aveam de ales. Vremea încă nu sosise.

Căldura începu să mi se adune în creștet și să mi se rotească descendent până sub ceafă. Nu cărasem cu mine nicio geantă și străbătuserăm o porțiune însemnată din mizeria terestră ce emana acum o miasmă surreală. În asemenea împrejurări se cuvine se ai o șapcă sau o bandană cu care să-ți protejezi scăfârlia și un bidon cu suc de portocale cu care să te hidratezi; mă rog, ceva cu care să-ți uzi gâtlejul.

Nu departe de noi, într-o băltoacă de ciocolată amăruie, forfoteau lichid un soi de șerpi băloși, de care nu îndrăzneam să mă apropii. L-am rugat să îi ocolească. Mi-a spus că nu mai văzuse de mult astfel de exemplare babane și s-a dus glonț într-acolo, îndoindu-și genunchii și punându-și fundul pe călcâie. I-a atins cu vârful degetelor ca pe niște banale animale de companie și a mișcat „preventiv” încrengătura năclăită cu o furculiță de aluminiu ce încolțise strâmb dintr-un mănunchi de chiștoace. Apoi a săltat, scuturându-și spalele, însă m-a ținut de glezne – ca norocul. M-am speriat probabil insuficient pentru cât de bine se prefăcuse, așa că a luat-o la pas cu o aparentă nemulțumire în glas, rumegând solitar efectul substanței vezicante pe care o secretaseră țiparii: „Junior, las-o pe mă-ta și săpunurile ei! Te cureți și cu nisip”.

Am parcurs, călare pe un cal măiastru, monocromul arid al unui univers dezolant ce n-avea puterea să umple văzduhul azuriu în care nu se reflecta nimic din cele ale noastre. Ne aflam în buricul cuvetei, iar mlaștina apatiei domina peisajul ubicuu. Orbecăiam către infinit, dar îndârjirea tatălui, coroborată cu un sentiment de predestinare, mi-a declanșat o reacție adversă și am sesizat cu acuitate și scârbă cele mai minuscule carențe și meschine pasiuni ale omului care aveam să fiu. O varietate de alge bituminoase se ridicaseră la suprafață. El avansa spre liman, implacabil ca un profet neînțeles.

Insula de agrement, împestrițată cu tobogane spiralate, bazine de înot și chioșcuri cu înghețată, se întindea aidoma unui platou cu prăjituri, flendurat îmbietor pe sub nasul nostru de o mână invizibilă. Monotonia deșertului vâscos rămânea treptat în spate. În față ni se revela Babilonul în diversitatea lui încâlcită. Cocoțat pe umerii lui, voiam să cobor și să mă las pradă dorințelor care germinau în mine. Tărâmul promis, la o aruncătură de băț.

Însă nimeni prin preajmă. Vântul sufla cu sălbăticia unei furtuni hibernale, măturând indiciile unei posibile prezențe umane. Nici măcar un somalez care să dea cu mătura [1]. Și, cel mai trist, nici urmă de copii. Cineva schițase pentru noi un tablou iernatic, risipind orice brumă de viață.

Progresul e lesne de înfăptuit când ești posedat, incursiunea în neant pare o enigmă ușor de rezolvat. Ceea ce nu este limpede e pură butaforie, ceea ce rezistă e curată iluzie. Fiori extatici, asemeni unor electrozi, îmi erau strecurați sub piele. Corpul său atât de specific, atât de insolit. Una cu mine, și totuși două blocuri de carne distincte. O reprezentare anamorfotică, ascunsă de ochii orișicui.

Am pășit pe insulă, cu petulanța unuia care încă nu cunoscuse absolutul. Pustiul, în vasta lui splendoare. O lighioană gigantică ce dormita între ape. Nu există termeni comparativi. Știu doar că fricile care zac în noi nu sunt latente. Dimpotrivă, ele ne veghează permanent, reglând și calibrând oscilațiile mecanismului ce ne menține atât de lucizi, cât să nu ne lăsăm botezați în torent. Simboluri mnezice inoculate antepartum… Dacă panorama e dezagreabilă, să-i atenuăm intensitatea, să ne creștem gradual timpul de expunere.

Înainte de a ieși la pensie, și-a cumpărat o garsonieră într-un cartier din vecinătatea barajului din aval – punctul de unde pornise odiseea. Una dintre spusele lui aforistice era să nu uităm să udăm apa, referindu-se la pet-ul de bere pe care îl purta mai mereu cu el. Primul dintr-o serie indefinită, pe care nu le-am băut niciodată împreună.

____________________________________

[1] Somalez = poreclă atribuită angajaților SOMA – o firmă de salubritate; în limba greacă soma = corp.

ANDREI-CODRIN BUCUR

Miop din clasa a 12-a, deține un permis de conducere, cat. A și B, și nu intenționează să-și cumpere mașină și nici motocicletă. Iubește pisicile și florile pe care le îngrijesc alții. N-a zburat niciodată cu avionul, deși când era mic a vrut să devină cosmonaut. Scrie dintr-o pasiune încă neelucidată. Lucru pe care nu-l consideră atât de important. Își cunoaște deja anul morții. Nu-l întrebați dacă-i adevărat. O să nege.

În primăvara lui 2021 a publicat la Editura Tracus Arte volumul de versuri La bella Italia. (antipoeme jurnaliere) – volum câștigător al Premiului „Budila-Express”, în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”/2020 și nominalizat pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (2021).

Recomandă antologia Generația O Mie de Semne. 59 de poeți apăruți la Poșta redacției, Editura Casa de Pariuri Literare, 2022 – o carte în care veți găsi câteva dintre poeziile sale recente.  

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...