În zori ca după un sfârșit de lume, Emanuel Guralivu, Editura Cartier, 2024
Titlul volumului, În zori ca după un sfârșit de lume, anunță o apocalipsă, dar nu pe cea pe care o așteptăm. Nu există explozii, nici orașe prăbușite. Sfârșitul s-a produs deja, undeva mai aproape: în corp, în memorie, într-o cameră, într-o relație, într-o noapte care nu se mai termină. Zorii nu aduc salvare. Ei doar constată că, în ciuda a tot ce s-a rupt, încă se respiră. Una dintre cele mai precise imagini ale acestei lumi este liniștea astmatică a străzilor. Liniștea însăși respiră greu. După intensitatea zilei și intensitatea nopții, după sprintul continuu în care eul poetic trăiește și respiră, până și absența zgomotului păstrează o formă de sufocare. Corpul devine aici principalul teritoriu de investigație. Piele, inimă, gură, dinți, sânge, umeri, tălpi, genunchi, brațe, torace – aproape că nu există emoție care să nu treacă prin carne. Dar corpul nu este folosit doar pentru senzorial sau pentru erotism. El devine limbaj atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente: cuvintele în degete / intonațiile sub pleoape.
Mai târziu, ne auzim cu umerii cu tălpile, iar comunicarea pare să se mute dinspre voce spre atingere. Piele pe piele / inimă pe inimă nu mai este doar o imagine erotică, ci încercarea de a găsi o formă de comunicare anterioară limbajului.
Corpul este, în același timp, locul degradării. Gura, dinții, sângele, creierul inundat de sânge introduc permanent posibilitatea ca intimitatea să se transforme în rană. Unele dintre imaginile cărții coboară deliberat în grotesc, până la gingii cangrenate și cuvinte zemoase. Frumosul este contaminat cu organic, bolnav, putred, violent. Pare că tandrețea are nevoie de rană ca să existe. De aici și senzația că iubirea nu este niciodată un refugiu sigur. Puterea ta cu puterea mea poate însemna apropiere, sprijin, încercarea de a lega două ființe, dar imediat apar strigătul, noaptea, desprinderea, corpul care se destramă. Cei doi nu se salvează neapărat unul pe celălalt; uneori doar îndură împreună. Și memoria funcționează la fel de ambiguu. Nu salvează. Invadează. Ca o buruiană care revine după ploaie, crește sălbatic, nu poate fi controlată. Casa abandonată dintr-unul dintre poeme materializează perfect această idee: pereții supură, ușile devin o rană, ferestrele sunt zdrențe, iar praful capătă o piele flămândă. Spațiul a murit, dar încă nu știe. Și totuși, în el rămâne ceva: noi: o amintire veselă și gălăgioasă. Degradarea locului și vitalitatea amintirii stau față în față, incompatibile. Spațiul dispare, dar ceea ce s-a întâmplat în el continuă să trăiască.
Memoria de vinil sugerează un trecut recuperat nu în claritatea unei fotografii, ci prin zgomot, fisură, repetiție, prin acea imperfectă fidelitate a lucrurilor care continuă să cânte după ce au fost înregistrate.
În această economie a revenirilor, lampioanele negre devin una dintre imaginile-cheie ale volumului. Lampionul ar trebui să fie lumină. Emanuel Guralivu îl face negru. Îl scoate din zona festivului și îl introduce într-un peisaj în care lumina poartă deja întunericul în ea. Lampioanele planează peste mișcările de colibri ale zilei, iar apoi ajung în cutia toracică, peste ritmul cardiac. Exteriorul și interiorul se amestecă până când peisajul devine anatomie. La fel se întâmplă cu gândul-colibri, cu ceața, cu râul, cu zborul, cu noaptea. Imaginile nu stau izolate, ele se caută între ele și se mută dintr-un poem în altul. Volumul se construiește prin contaminarea imaginilor.
Această construcție are și o vulnerabilitate – repetiția. Revenirea unor imagini – noaptea, memoria, sângele, gura, lampioanele, colibriul – poate crea obsesia necesară unei cărți coerente. Atunci când imaginea revine și își schimbă sensul, avem senzația unei construcții adevărate de volum. Când doar se reactivează, apare însă riscul manierismului. Tocmai această vulnerabilitate face lectura mai interesantă, pentru că volumul nu pare interesat să ofere un sistem perfect închis. El insistă, revine, se întoarce asupra propriilor imagini, ca o conștiință care nu reușește să iasă din anumite încăperi. Finalul cu râul care întotdeauna găsește o albie are o asemenea forță. Nu este o promisiune de salvare și nici o revelație. Este doar o formă fragilă de încredere: lucrurile, chiar și după ce au fost deviate, lovite, îngropate sau uitate, pot găsi un drum. Ce rămâne, după lectura acestui volum, nu este nici consolarea, nici revelația. Este o respirație încăpățânată, de după sfârșit. O lume care nu mai poate fi reparată în întregime, dar în care două corpuri încă se pot auzi.
În zori.
Lavinia Băra este din Sibiu. A absolvit Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” și Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” în același oraș-mamă. De profesie este educatoare. Iubește să citească de când se știe și scrie poezie. Nu a debutat încă în volum. I-au apărut poezii pe platformele Noise Poetry, Haimanale literare, O mie de semne și în revistele Golan, Planeta Babel, criticarad.ro, Meridianul, Rapsodia, Noduri și semne. În 2025 a publicat poeme în trei antologii: „O tandrețe strict teoretică” (coord. Marian Mihai, Editura Cartex), „Pădurea imaginară” (coord. Ovidiu Baron, Editura Astra) și „ANTOLOGEEK II – o privire poetică asupra subculturilor muzicale de ieri și de azi” (coord. Andrei Zbîrnea, Editura pentru Artă și Literatură). O puteți găsi și în spatele mini-cronicilor de pe pagina de Facebook Cămăruța Bookisită. Spune că fără doza de lectură & scris și-ar pierde echilibrul: le consideră un refugiu în lumea haotică în care trăim și o punte de legătură cu umanul.
