O femeie incoloră

în genunchi
privesc cu precizie
butoanele circulare —
cele 99 de etaje ale trupului
pe acoperiș
se ajunge doar pe trepte
la subsol
când becul roșu pulsează
cifrele sunt arabe
luminile, celești
o femeie incoloră
abia desprinsă din linia palmei
numără sacadat:
1, 2, 3, 4…
13 —
vertebre
apasă cercurile
din ochi un crocodil
flori din sticlă
pe mormântul zilei
la ultimul
etaj
un strigăt
își trimite
ecoul
frânghia mea de aer

Vaccin

histaminele clatină carnea
să o trezească
o mușcă
îi zgârie învelișurile.
virusul abia născut
bea cu mine cafeaua
dis-de-dimineață
merge de-a bușilea
călcându-mi umbra.
cortizol
cortizol
fratele geamăn
ce-mi coase pleoapele
cu sârmă ghimpată
să nu pot privi
decât înăuntru
unde organele
bat în retragere
sub asediul alb
al propriilor mele
bariere

Pursânge

nicio vină nu am,
doar că mă nasc între soare
și nisip.
pielea mea tânjește după frig
și frică.
mă descalț,
îmi strâng buzele
și le trec peste fila goală,
de la dreapta la stânga,
de jos în sus,
căutând un țipăt.
în mine galopează
o herghelie
de pursânge.
tresar.
cândva am ridicat
un șervețel alb de pe asfalt
și până acum
nu-mi părăsește visele.

Rana care respiră

Palmyra nu e femeie
din carne și oase,
e o rană care respiră,
țesătură de trupuri rupte
ce refuză moartea.
Zenobia
față cioplită-n piatră.
palma ta apasă cerul.
în ochii tăi
rădăcinile își caută țărușul.
lutul îți repetă numele.
drumul mătăsii —
se despică în tine.
Damasc
nu mai e sete —
ci o arsură
care mușcă din mine
până la os.

Sub filet

marea în care plutesc
e strânsă cu șuruburi și butoane
îmi înfig oasele în șuruburi
le strâng
până când mâna îmi alunecă
și carnea se desprinde
sub filet
apăs butoanele
durerea urcă
în vârful degetelor,
aprinde sub unghii
lămpi mici de veghe
marea mea
e rugină trasă peste lumină
o spirală
în care se stinge
dumnezeul
pielea mea se desface
în aripi de metal,
fâșii subțiri
tăiate de sare
oasele mele — semințe
din ele vor crește
alte butoane,
alte șuruburi
cu ele se vor strânge
alte mări
în care vor muri
dumnezei
abia născuți

Djamal Mahmoud

Djamal Mahmoud (n. 4 mai 1962, Raqqa, Siria) a studiat medicina în România, la Craiova și Cluj-Napoca. Este medic psihiatru și trăiește din 2014 în Suedia.

A debutat în 1995 cu volumul DECE (Editura Daco-Press, Cluj-Napoca). Au urmat Pe muchiile cercului (Editura Brumar, Timișoara, 2010) și Albe & reci (Editura Vinea, București, 2010), volum însoțit de texte semnate de Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Șerban Foarță, Octavian Soviany și Nicolae Țone. În același an a publicat în Franța volumul Le Berger des rochers (Éditions Clapas), în traducerea lui Nicole Pottier.

Despre cărțile sale au scris, între alții, Florin Caragiu, Eugen Evu, Ioana Geacăr, Liviu Ofelianu, Paul Gorban, Felix Nicolau, Ionuț Caragea, Nicole Pottier și Angela Nache-Mamier.

Poemele sale au fost incluse în antologii din România și din străinătate, între care World Haiku 2009 (World Haiku Association), Când greierii tac, Apus de soare… / Coucher de soleil…, Confluențe lirice, precum și în Generația așteptismului. Al treilea val. A șaptea poartă. A 11-a poruncă, antologiile revistei Vama literară, vol. I, editor Daniel Vorona, București, Editura Agentpress, 2012, alături de alte selecții și volume colective.

A publicat în reviste literare precum Tribuna, Argeș, Viața Românească, Actualitatea literară, Litere, Vatra veche, Dacia literară, Oglinda literară, Hyperion, Banchet, Feed Back ș.a.

Este membru al Societății Române de Haiku, al World Haiku Association și al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec.