Carla Schoppel: „Colajul și poezia sunt spații în care nu mai există structură organizată, cel puțin pentru mine, ci doar proces și reacție”

Interviu realizat de Anca Zaharia

Carla Schoppel, cunoscută în lumea artistică și după numele proiectului său – Schoppel Cut, a studiat filosofie la Universitatea din București. După ce a descoperit colajul analog ca modalitate de exprimare artistică potrivită personalității și căutărilor sale,lucrările Carlei au ajuns să fie selectate, de-a lungul timpului, pentru a apărea în cadrul unor expoziții în galerii naționale și internaționale.

Cu ocazia participării artistei la a 23-a ediție a Taberei de Artă de la Balcic, un program de rezidențiat artistic organizat de Elite Art Gallery ce reunește anual opt artiști (și care se încheie cu o expoziție la Balcic și una la Elite Art Gallery), am vrut să aflu mai multe despre arta și viziunea Carlei Schoppel, dar și despre dubla calitate în care s-a aflat la Balcic: și de curator, dar și ca artist, motiv pentru care vă invit să vă bucurați de discuția de mai jos și de posibilitatea de a (re)descoperi o artistă autentică în cel mai necompromis sens al cuvântului.

Anca Zaharia: Cum a fost pentru tine experiența rezidenței artistice de la Balcic de anul acesta, cu ce speranțe ai plecat și cu ce certitudini ai revenit de acolo?

Carla Schoppel: Experiența de anul acesta s-a așezat firesc peste cea din 2018, când am fost la Balcic tot cu un grup de artiști format de Elite Art Gallery. Revenirea de acum a avut o dublă dimensiune: familiaritate și distanță față de acest loc, în egală măsură. Am plecat cu o curiozitate legată de felul în care un loc se transformă în timp, dar și întrebându-mă ce rămâne dintr-un loc atunci când revin după atâția ani în același spațiu afectiv. A fost ca atunci când mă întorc într-un loc și totul pare micșorat, rămas totuși la fel în esență, iar eu sunt singura afectată de propria schimbare.

Nu am plecat cu așteptări fixe, mai degrabă am plecat dorința de a-mi testa raportarea la acel spațiu puternic marcat de straturi simbolice. În același timp, exista o nevoie reală de a lucra acolo, nu doar de a mă afla în rolul de observator. Am revenit cu certitudinea că locul influențează direct procesul artistic, chiar și atunci când nu este controlat sau pe deplin înțeles. Schimbarea contextului produce o modificare de ritm, de atenție și de decizie în lucru. Din această experiență rămâne ideea că expunerea la un cadru instabil, neplanificat (sau planificat doar parțial), este esențială pentru a înțelege cum reacționează practica artistică în afara obișnuinței.

Și cum a fost să fii prezentă acolo atât în calitate de artist, cât și de curator? Întreb asta pentru că îmi spunea cineva recent că „dacă ai publicat vreodată o carte, n-ar trebui să ai voie să îți dai cu părerea despre cărțile altora, e concurență acolo”. Așa că mă întreb dacă lumea se vede la fel și-n alte sfere: anulează vreuna dintre calități din impactul celeilalte sau, dimpotrivă, se potențează reciproc?

Rolul dominant a fost cel de curator, asta în primul rând ca o completare a responsabilităților pe care le am ca membru al echipei Elite Art Gallery, implicit al Asociației Elite Art. Am construit această ediție a rezidenței ca structură și cadru de lucru, cu responsabilitatea de a crea condiții reale pentru artiști și pentru expoziția finală, care va avea loc la Elite Art Gallery.

Partea a doua a rolului a apărut în paralel, mai degrabă ca reacție la context decât ca intenție separată. În Balcic, mediul te scoate din controlul obișnuit al atelierului și te obligă la răspuns direct. Interdisciplinară cum sunt, am considerat că este un bonus să produc alături de cei 7 artiști ceva inspirată de loc, mai ales fiindcă era o provocare să creez parțial influențată de o temă. Cele două roluri nu se anulează, dar se limitează uneori reciproc. Să curatoriez temperează implicarea subiectivă, iar practica artistică destabilizează distanța. Împreună, produc o poziționare mai complexă, cred eu, în ciuda prejudecăților că dacă faci mai multe lucruri, nu-l faci, de fapt, bine, pe niciunul.

Cumva inevitabilă următoarea întrebare: între a crea artă și-a curatoria lucrările artistice ale altora, ai putea spune că ai un rol preferat?

Rolul mai stabil, nu neapărat preferat, este cel de curator. Îmi oferă o distanță necesară, în care pot vedea cum se leagă lucrurile între artiști, contexte și spații. Mă bucur când proiectele ies bine și când știu că am participat la îmbogățirea unui CV sau portofoliu de artist, că i-am creat șanse de creștere pe piața de artă, că l-am făcut mai vizibil sua uneori chiar că l-am încurajat să-și expună lucrările și să nu mai trateze arta doar ca pe o activitate destinată exclusiv intimității de atelier. Desigur, mă simt extrem de acasă atunci când creez: în colaj și poezie, în practica artistică în general, lucrurile sunt mai instabile. Colajul și poezia sunt spații în care nu mai există structură organizată, cel puțin pentru mine, ci doar proces și reacție.

Aș zice că cele două roluri se influențează reciproc și își ajustează reciproc nevoile, poate că împreună creează de fapt un singur rol. Îi organizez și promovez mai bine pe artiști decât reușesc să mă adun în privința proiectelor personale, poate tocmai pentru a nu risca să mă aplaud singură. Sunt și în lumina reflectorului, dar și în spatele reflectorului fiindcă doar așa pot avea dubla experiență. Altfel, ideea de concurență nu o regăsesc în practică. Există mai degrabă forme diferite de responsabilitate și atenție împărțită între procesul propriu și cel al altor artiști.

Spune-ne mai multe despre începuturile tale ca artist și cum se leagă ele de studiile de filosofie. Ce a modelat în tine filosofia și iese ca o exprimare artistică și ce face colajul pentru filosofia care te reprezintă cel mai bine?

Am început să lucrez cu colajul în timpul studiilor, observând cum imagini aparent disparate din albume de artă pot genera o narațiune nouă, care nu mai aparține niciunuia dintre fragmentele inițiale. Inițial, am încercat să traduc vizual poeziile pe care le scriam, dar am înțeles destul de repede că relația nu este una de ilustrare, ci de tensiune și cooperare între limbaje. Filosofia a rămas mai degrabă ca structură de gândire decât ca tematică, iar colajul lucrează cu această structură într-un mod direct, chiar dacă nu o fixează ca imagine într-un sens final atât de riguros conceptual.

Prin colaj încerci să găsești o coerență și-o unitate în elemente disparate sau, dimpotrivă, te concentrezi pe a „sparge”, pe a destrăma sisteme unitare fie și vizual?

Nu prea caut activ coerența și unitatea, parcă mai degrabă mi se arată. La prima vedere toate elementele par din povești diferite și totuși ajung să iasă la suprafață prin împerechere. De cele mai multe ori, aceste legături apar după ce lucrul este deja început, atât compozițional, cât și conceptual, chiar dacă adesea este vorba despre ilustrarea unor realități aparent contradictorii, anacronice etc. În timp, prin alăturare, apare o formă de sens care nu era planificată și care să zicem că îmi convine sau mi se pare și suficientă, și necesară, și coerentă.

Care este, pentru tine și lucrările tale, expoziția de vis?

Hmm, nici nu știu dacă am o formulă fixă pentru o expoziție de vis. Mă interesează mai mult situațiile în care lucrările intră într-un dialog real cu spațiul și cu privitorul, fără să fie supradeterminate de concept sau spectacol. M-am bucurat în egală de măsură de expozițiile pe care le-am avut în muzee sau galerii de artă, cum m-am bucurat de cele desfășurate în spații alternative. Mă gândesc acum la o expoziție pe care am avut-o într-o biserică din Værøy, de pe o insulă din Norvegia, chiar în noaptea solstițiului de iarnă. A fost o experiență magică și aș repeta genul ăsta de expunere.

Recunosc că am propus acest interviu, în ordinea asta, din admirație, fascinație și un motiv pur egoist: ce sfat ai da cuiva care are, să zicem, peste 30 de ani, și s-ar apuca de colaj, dar nu știe de unde și dacă mai e loc, în această lume a imaginilor generate din două clickuri și-un prompt vag, de încă un artist?

Nu cred că întrebarea este despre a mai fi loc, fiindcă pentru artă e musai să ocupăm cât mai mult loc: interior, exterior, numai să ocupăm spațiul infinit pentru exprimare. Imaginația este, și ea, nelimitată. Colajul nu funcționează pe principiul ocupării unui spațiu existent, ci pe cel al relației dintre fragmente. Asta îl face greu de epuizat ca practică și mai important este să nu fie tratat ca o tehnică rapidă de producere a imaginii. Colajul cere timp și toleranță pentru lucruri care nu se închid imediat într-un sens. Culmea, din când în când îmi mai scriu persoane +30, mai jenate sau mai încrezătoare, care îmi cer feedback și care insistă să le validez în vreun fel exercițiile de început. Le răspund de fiecare dată că nu dau feedback solicitat decât acolo unde o cere contextul expozițional, și că cel mai important este să creezi ceva pentru că îți trebuie ție, pentru că îți place, nu pentru că o să te aplaude sau nu alții. Sună ca mai toate clișeele legate de a duce mai departe o pasiune, dar dacă ai motor pentru a te juca cu această tehnică, just do it. Nici eu nu am pornit cu pretenții, am tratat colajul ca pe un simplu hobby și apoi au venit alte lucruri de la sine, după efort susținut.

Și poate ca o continuare a întrebării precedente: te gândești la public, la modul în care îți va fi percepută arta, la impresiile care ar putea urma unei expoziții atunci când creezi? Încerci să urmezi trenduri ori să le ironizezi?

Publicul nu este prezent în faza inițială a lucrului, procesul este complet interior. Ulterior, apare inevitabil și perspectiva receptării, dar nu devine niciodată criteriu de decizie. Trendurile sunt vizibile în jur, dar nu funcționează pentru mine ca direcție de lucru. Observ des la alți creatori de colaje că nu au acel fir roșu care să îi facă recognoscibili, ba chiar își modifică des tehnica și subiectele în funcție de ce e mai eyecandy sau instagramabil din perspectiva lor. Eu, cel puțin, prefer ca ceilalți să găsească de fiecare dată numitorul comun al colajelor mele și să zică simplu: ăsta pare făcut de Schoppel Cut. Fiind vorba strict despre lumea mea interioară, nu de direcții exterioare și trenduri, cred că este foarte simplu așa, să pornesc dinspre interior spre exterior, nu invers. În plus, am văzut de prea multe ori cum ceva ce mie îmi părea simplu exercițiu (sau colaj ratat din lipsă de substanță), avea super succes la public și altfel, cum ceea ce consideram eu masterpiece era destinat doar unei nișe de unde primeam aprecierea (și uite așa, cam ăsta era tribul care-mi plăcea mai mult). Mă interesează, evident, cum este perceput de ceilalți ce a vrut să spună autorul, dar nu rămân niciodată blocată în asta, nici măcar după o expoziție.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

O să îți placă răspunsul ăsta pentru că vine cu mai mult de o recomandare. Citesc în paralel mai multe cărți, nu știu de ce, dar de câțiva ani nu se mai poate altfel. Indiferent că îmi place foarte mult o carte sau că îmi place mai puțin, tot am nevoie de derularea mai multor universuri imaginare/zi. Așadar, azi citesc (și cu toate cărțile sunt aproape de final) din colecția mea preferată, Byblos, de la Curtea Veche Publishing: Livada (Marina Stepnova),
povestea omului care nu voia să moară (Catherine Lovey), Madame (Antoni Libera), Amintiri care încă ard (Marek Torčík) și Bietele spinări ale copiilor (Lidia Yuknavitch).