sun behind a round planet
0 30 de minute 4 luni
   	laudate Dominum in theatro et poetica. 
(psalmus 156,)


I

din locul ce n-a fost vreodat' ce n-are timp sau lege
din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi
ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege 
un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi 

o negură și doar atât ce dăinuie se pare
stăpână peste tot ce e ea beznă se păstrează 
și nu s-ar vrea nici cu un strop ce scânteie o mare
de n-ar veni doar cineva să nască doar o rază 

pe lumea ce e doar un cer și gol fără de alte 
ce n-au din ce s-apară acum apare doar un punct
ce nu e stins și nici aprins și nu pare că arde
în mijlocul de ocean mort al lumii fără puls

și tot el sta fără de griji gonit de n-are cine 
doar el și bezna sunt iubiți fără să se dorească
acum prezenți deși opuși ei stau în veșnicie 
deși se crede singură începe el să crească 

și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri
un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă
îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri
tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă 

o rază acum se zbate acid o alta iar răsare
și dintr-un foc acum mănunchi spre depărtări el fuge
se întinde atât cât nu e prins de bezna lui cea mare
răsare nicăieri din ea și parcă o seduce

atât de mult se întinsă încât o îmbracă doar cu sine
cu dulci sclipiri de mii culori pe cea ce îl gonise
de n-ai putea să recunoști o noapte cu lumine
iubită de atâția sori și nebuloase aprinse


II

el tot se împrăștia prin ea și nu-l oprește nimeni
căci margine nu va găsi acum și în veci vreodată
regina de un rece sloi îl simte pe al ei mire
cum o topește din lumini și este a lui toată

iar dintre ei pe rând pe rând apar copii rotunzi
cu nuanțe vii și speciali ei zboară prin părinți 
ei se rotesc de dor și plâng căci încă sunt mai cruzi 
orbita lor îi poartă stând și ascultând cuminți 

pe unii ce cu mama lor mai rece se aseamă
primesc în dar inele lungi ce însoțesc rubine
și pete printre găuri văi împodobesc cu seamă 
pe tatăl ce i-a aruncat să zboare prin vecie

un timp acum găsește un loc un spațiu se așează
pe locul celui ce-a ales aici ca să rămână 
veghează al mamei negru colț ce e lipsit de rază 
și ziua tatălui zâmbesc copii lor fărâmă

din drumul lor rămâne un dor din stânci ce-s înghețate 
și ce ajung cadou tot lor cu mii de ani lumină
ce fac pistrui din semnul ce îl poartă când le cade
un lac întins pe fața lor le curge apa fină

deasupra ea se întinde lin și nori din ea apar
ca dedesubt să curgă blând prin mare și prin munți 
precum în cer și pe pământ ea una-i după har
o viață se înfiripă in ei cei sterpi uscați și muți

prin darurile ce-au primit primesc acum un glas
ce curge ca licoarea ce animă suflul lor
acum un rost în plus mai au și nu mai vor răgaz 
până să umple tot ce e de minuni și de dor


III

și dintre cei ce în goana lor se pierd  fără de știre
o soră mică dintre ei mai temătoare așteaptă
ea nu mai zboară printre frați e mai firavă în fire
dar mai iubită decât toți un mândru suflet poartă 

pe loc stă singură tot stă și n-o cunoaște nimeni
fecioară printre cei născuți ea se păstrează  încă
se roagă ea cu bezna ei  ce o cunoaște bine
să-i dea un scump la fel ca ea dar s-o păstreze sfântă 

iată dar căci ruga ei pe dată se împlinește
și din nimic un alt ca ea se îndreaptă cu viteză
el nici n-o vede nici n-o vrea nici cânturi nu-i grăiește
ci o loveste in graba lui și iar dispare în beznă 

lăsată în amar acum prin jurul ei distrusă
din ea cad maruntaie și isi plânge și suspină
cum dorul ei doar a durut și din ea curge smulsă
copilul nedorit de ei ce plânge și lumină 

nu seamănă cu ai ei părinți mai mică decât mama
se învârte doar în jurul ei de plânsete îi râde
nu ar lăsa-o niciodat precum a fugit tata
cum roșie tot de dureri o lumină să-l uite 

se joacă pe sub ea cu ea prin față și prin spate
energică din naștere se chinuie s-o prindă
mai de nevoie mai de drag ea trebuie s-o poarte
singură rămasă acum cu palida copilă

și când de toate au și uitat de viața ce-o avură
ea se răci sub luciul ei mai rece ca o rază
nu auriu străluce ea căci mama ei îndură
ci albul pe obrazul ei ca lacrima așează



IV

un luminos măreț trimis apare prin iubite
un pețitor cu raze foc de aur o curtează
copila e geloasă și de mijloc o cuprinde
pe draga ei sedusă acum de cel cu dulcea rază

și biata de un dor rănit se frânge dintre ei
se împarte între doi cuminți ce o doresc pe ea
o liniște și un cămin de pace sunt cei trei
dar între doi ce o doresc ea nu știe ce vrea

de vârsta celei triste e mărețul ce-o lumină
de mijloc o cuprinde și sărută chipul fraged
ea simte pentru el la fel dar dorul de copilă
o face să-l lase puțin și către ea se întoarce

în brațe o ia pe fata ei lumina ei o îmbracă 
de pielea albă tremură o iubire cu silă
cu fața către ea stă dar în spate el așteaptă
să se iubească ca cei mari dar cea mică suspină 

astfel pentru dragii ei se rupe în vecie 
iubita lui cu zori în păr apusă răsărită
cu fâșii lungi cu viu culori și pasiuni senine
cu poftă se iubesc doi soți în spate stă cea mică

iar obosită de amor ea lângă ea se culcă
fetița îi așterne iar același fard pe față
la sânul ei mama doarme după atâta muncă
ca celălalt s-o guste iar din plin de dimineață

schimbată între doi amanți în ea o lume simte
cum stă să iasă și-n minuni poate e hărăzită
căci noaptea lângă al ei copil se culcă un părinte
iar dimineața se trezea din nou îndrăgostită


V

pe pielea albă ce cândva sclipea doar argintie 
rochie de smarald aprins îmbracă munți pășuni 
pe pieptul ars de al ei drag rămâne o pustie
cu balerini de un nisip cu roluri de furtuni 

pe spate curg în șiruri mici și mari fluvii și râuri 
brăzdate de păduri și văi prea bine asortate 
sub talie îngheață culmi un lac și alte vârfuri 
un pas topește altul sloi in vânturi ce-s cântate

din creștetul scorțos iese timid aureolă
pe fruntea ce lumină fin fetița ei din noapte 
o mângâie cu un reflux și flux pielea creolă
cerceii ce erup și curg pe gât și dintre toarte

din pieptul des încorsetat se frâng fâșii de viață 
cu roade aurii și flori ce vântul le tot zvântă
cu picături din sânii dulci parfumul e și ceață
acoperă pe dimineți când soarele îi cântă 

gătită de-un așa bărbat îmbracă într-o seară 
o rochie de-un răsărit ce mii culori o îmbie 
pe urmă aprinsă ca un foc ea schimbă  alta iară 
ca patima aprinsă sunt legați într-o robie

când dorul pătimaș s-a scurs îmbracă un veșmânt 
atât de zdrențuros și greu ca gelozia lor 
la urmă goală și-n fior îngheață al ei pământ 
ca să-i arate ce e ea cu el dar fără de dor

copila o privește cum ea nu va fi vreodată 
fără cuvânt de atunci ușor cu spatele pășește 
la doi flămânzi și nesătui de ea orbi se arată 
și crudă in privirea ei îi uită și urăște 


în dansul dintre al ei copil și soțul ce o poartă 
o lume printre alte lumi se naște totuși tristă 
sub ochii sărutați de el apoi de ea certată
în colțul cel uitat de veci mai multe își iau ființă

de arșița sudorii ei îi tună cerul negru
pe pielea ce crăpată stă din secetă răsare
o junglă se răsfață cald răcoarea stă în codru
de zgomote și de cântări in blană îmbrăcate 

iar stelele ce cad duios din noaptea ce le ține
în marea cea miloasă cad și se topesc în valuri
pădurile foșnesc de zor și lucesc ca rubine 
se varsă din copaci un stol din negură în lacuri

din ape se târăsc sfios spre alte case poate
suflări ce gustă aer stors din apă și din vânt 
pe nori și culmi se înalță acum pe aripile late
ele ce cândva zburau prin valuri și adânc 

și toate se întrec pe rând în nuanțe și arome 
sub glasuri ce n-au înțeles căci doar trăirea zace
visele cuiva de sus se scaldă în multe forme 
în zile sau în nopți lucesc și mișună în pace 

pe cea săracă în trecut acum e mândră foarte
împodobită dedesubt și pe deasupra pielii 
o nestemată de azur lucește zi și noapte 
mișună prin porii ei fărâmele vieții 

un timp trăiesc așa frumos nu-i nimeni să le vadă
și de-ar vedea mult s-ar mâhni de viața ce o gustă
căci nicăieri nu-i ca aici în lumea asta întreagă
din cineva la fel ca ea e lumea asta ruptă 


pierdută de vreun ochi sau văz grădina stă și crește 
un giuvaier fără cusur într-un ocean de smoală 
o luntre fără un cârmaci ce nu îi trebuiește
plină în minuni și dar în lipsuri mereu goală 

din blană până în pene solzi și piele se avântă 
un tremur printre toate ce umple pielea lumii
ce în sobor de nevăzut se adună și îi cântă
duhului ce arde în ei și dă suflare gurii

pe El slăviți din ape în foc din vârf până în groapă
din valuri în deșert pustiu din ghețuri în toride
maluri cu adâncuri și înălțimi laude poartă
si viețile cu ai ei morți grăiesc doar  slava Tie

iubit de toți și toate ești cântare înălțăm
prin fiecare frunză zbor și fiecare strop
prin răget și prin fluier blând doar Ție îți cântăm 
cela ce ne fumegi glas din sufletul de foc

pământul ne e trupul si sângele e apa
Pe foc il cheamă duh si aerul suflarea 
pământul ne e trup si sângele e apa
pe foc il cheamă duh si aerul suflarea 

trupul din pământ l-am luat ca să-l vedem o vreme
duhule ce arzi in noi  esti focul nezidit
sânge ce prin vene curgi esti apa vietii mele
si aerul ce il gustăm suflarea ce-o iubim

din cânturile ce-au gătit răspuns vor să primească 
nimic însă nu vine iar în toate se mâhnesc
și glasul ce cândva ruga pe altul să le iasă 
în calea lor o zarvă fac până se potolesc 



VI

din peșteră până în vârf din mare și din munte 
o liniște-i răspunsul Lui ce le întristează chipul
căci vor un chip să adore cum adoră să îi cânte
și să îl vadă printre ei să le îmbie duhul 

de slava lor uită pe dat' și se gândesc în grabă 
o casă sau un tron menit să îl încapă poate
sau un veșmânt ce-i potrivit din scumpe să-i coasă
în fruntea lor să fie un semn că este printre toate 

căci unii se gândesc cum ei sunt singuri fără cale
deși din început pe ei doar slava îi îmbracă 
alții se găsesc mai rău dar în voința tare
pe munții ce stau nemișcați în mare îi aruncă

în slava pentru El se strâng din colțurile lumii
în haite și în stoluri și în turme și mulțimi
ofrandă sau zidire vor să dăruiască unii
și alții un locaș doresc celui din înălțimi

în dar aduc din ale Lui din toate pentru toate 
din cele dintru care sunt și toate câte mișcă 
din mâlul cel mai fin și stor și rădăcini de plante
o facere cum ele sunt dar fără nicio lipsă

din ce au strâns și adunat un pat menit îi sapă
bietele se cred mai mari decât menirea lor 
nu dorul pentru preaînalt le mână să prefacă 
ce nu cunosc și nu vor știi în niciun timp sau loc

și pentru Cel ce le-a zidit zidire vor să facă 
ca ce nu e și nici va fi o ființă mai aleasă 
ca ele dar că El mai mult o casă unde intră
prin ce-a făcut din ce-i al său cu ele să trăiască

se apucă cu copite și cu aripi și lăbuțe 
se murdăresc se spală apoi de treabă nu se lasă 
zidirea într-un cuget stă și sculptă cu crenguțe
pereche cum au toți doresc să-i facă o aleasă 

furnicile în șiruri lungi îi sapă a ei vine 
și creștetul îi e călcat de cârtițe și broaște 
din lutul ei se joacă acum o mare de mulțime
nerăbdătoare s-o învie pe cea ce o vor naște 

mai mici mai mari se bat pe ea scumpe lucrătoare
și unele picioare îi fac și unele fac brațe 
iar pântecul îi e săpat și pe ea nu o doare
surdele urechi n-au cum lor le cântă rațe

cu nucile pe umeri bat harnic veverițe 
un șarpe ii pictează un chip cu coada ce o poartă 
și spatele bătut de urs și tigru și de ființe 
ce nu-s frumoase cum e ea și nu vor fi vreodată 

o nouă formă din pământ se înalță printre ei
cu frică și cu drag privesc la ultima creată
nu e nimeni să-i semene căci locu-i printre zei
iubită și frumoasă e dar e atât de moartă 

o moartă mai dragă că ea din toate câte suflă 
printre pământ și cer înalt și ape câte înoată
ce gustă vieți și morți și vieți din palma Lui cea mândră 
ea doarme mai dragă ca toți și toate laolaltă 

ca celelalte nu mișcă ci pe pământ întinsă 
doarme somn fără de vis refuză să respire 
o picătură de moarte o flacără ce-i stinsă 
nu-i suflet să se înghesuie în gură nu-i rostire 






se miră toate câte zbor și văd din înălțime 
bârfe clocotesc in toți și sfada se strecoară 
cum pentru ea o viață doar refuză în cruzime
ca nu cumva în pieptul ei cel înghețat să ardă 

așteaptă după ea un semn să miște doar o mână
cum ele se credeau ca El și ca El pot să facă 
o arătare precum ea făcută din țărână 
comoară dar acum gunoi în ochii lor s-arată

mândrele o părăsesc s-acopere rușinea 
cum truda lor i-a înălțat în mare fundătură
și idoli se credeau pe tot și toate cu mândria
în urma lor culcată stă sărmana creatură

El simte întru El ceva ce nu are în sine
din vina lor plătește scump și crunt oh biata ființă
soarta unor decăzuți uitați de a lor fire
mereu păcatul e aprins dintr-o iubire stinsă 

din locul ce nu are timp privește scumpa lume 
tristă cum încearcă ea să fie ce nu este
e un nimic ce urlă în gol la Cel ce n-are nume
se lăfăie în lipsuri și râd fără să le pese

rușinea pentru o clipă El o lasă în uitare 
un vânt îmbracă și-n alai de lumini se pogoară 
ca El ea poartă chip duios dar și asemănare 
pierdută și uitată lor dar El o vrea coroană

din cei ce cu cântări din guri trompete ciocuri cântă
sprea cea ce-i tace și nu-i dă o slavă de mărire
intoarce a lui față și mai drag îi e de scumpă
cum liniștea din gura ei par cânturi în neștire 

o spală El așa duios cu ploi mici de cristale
și soarele pe ea din nou îl pune s-o usuce
urechile ei surde aud din zbor privighetoare
prin demiurg tot cântă blând pe ea ca să o culce 

căci nu e vis precum e ea ce altceva  va face
ceea ce nu e scris sau spus acuma vreodată
iubirea Lui mai mare e pentru cea care îi tace
și moartă dar atât de viu în inima Lui saltă

pe locul unde ea șede El vine printre frunze
și prin pământ la gâtul ei sărută gura mută
și printre vânt îi suflă în păr pe florile plăpânde
îi picură din ploi pe ea iubirea Lui cea multă 

și vine parcă nu mai vrea nimic să mai prefacă
din ce nu e acum e tot și însuși El îi moare
de atâtea ori vine la ea ca și cum n-are casă
in pieptul ce nu are foc nici tremur nici sudoare 

de toate câte sunt din El de-atâtea ori tot uită
și toți îl înțeleg cu greu cum tocmai El ce-i viață
e atât de mort după o ea ce nu poate să-l simtă
cum zile nopți iubește-n gol un trup rece de  gheață 

când o atinge incetisor cu degetul de deget
ea tremură intr-un fior si invie pentru o clipa
cu ochii stinsi il simte si răspunde cu un raset
ce moare cand o lasa iar si-n ceruri se ridică

iar cerurile tot se sting și se aprind în rugă
fără hotar lumea curge și merge mai departe
stăpânul se oprește iar se culcă lângă  scumpă
pe ochii stinși aprinde El săruturi făr' de moarte 

ca Cel ce scaldă cerul sfânt cu blânda sa lumină
pe draga lui scăldată acum în mări din dorul lor topite
ea de amor uită mereu cum plânge a ei copilă
când două inimi se iubesc a treia nu le simte

grija tuturor ce zbor sau înfloresc sau pier
o lasă pentru mai târziu s-o miște cu o briză
făptura cu un trup rigid și rece ca un ger
ce arde mai torid ca El în jocul fără miză 

o mână de un păr iubit se leagă fără noduri
picioarele lor se întind în dansuri închegate 
pe scena ierbii ce îi țin din cer veghează stoluri 
ce văd un trup din două fiind ce nu se mai desparte 

în ea se afundă așa adânc în gura Lui respiră
pe spatele Lui luminos își frânge a ei unghii 
acum se văd și mult se sorb cei doi de o lumină 
când soarele răsare apune și răsare cea a Lunii

un tot se afundă în nimic pe-acel nimic săruta 
iar la sfârșit ei nu mai sunt ci altceva se naște 
o lume dintr-o alta stă de toate se vrea ruptă 
fără sfârșit că amândoi să dăinuie în pace

un nesfârșit încape încet nedezlipit se leagă 
în ceea ce nu a visat vreodată să prefacă 
sub plapuma invidiei pe ură ca un leagăn 
în pacea lor rămân iubiți pe neajunși îi lasă 

când soarele se stinge încet și seara se pogoară 
o întinde pe un pat sublim de ramuri și de frunze 
in lipsa Lui suav pândesc pe lângă scumpa moartă 
cele ce cândva duios o lăudau cu slave

de foame uită chiar se opresc din a mai fi în lume
cu ochii de otravă stau și o privesc cu ură 
cum un nimic e mai iubit un nimeni fără nume
ce pe Stăpân săruta în zori și lângă El se culcă 

se apropie cu pași repezi să spintece sărmana
ce n-are vină că-i aici nu știe cine este
în pântecul ei se înfig toti dar ii găsește groaza 
un plânset se revarsă lin din cea împunsă iese

speriați de ce aud acum ei înapoi aleargă 
și unii peste tot ascunși tresar de ce aud 
din burta ce au desfăcut o gură mică zbiară 
o mână se strecoară încet din pielea cea de lut

din ochii în care spini roiau și încolțeau pe doamnă
izvoarele secate curg acum într-un amar 
iar mamele de orice fel se tânguie în taină 
pe cea ca ele o jelesc și lacrimile-s dar 

pe puii ce nu au părinți aproape de-al lor sân
de cele ce nu au cuvânt sunt luați ca să îi crească 
părintele îi spală acum din ochii Lui ce plâng 
și mama le zâmbește trist ca o mireasă moartă 

să țină minte cei ce vin din fața țineți minte
de toate câte sunt de voi depind întotdeauna 
să le păziți in fapte gând și apoi din cuvinte
din ele sunteți întru voi din voi în ele una

cu tunete ne cerți temut din ploaie mângâiere 
urgie și plagă ne dai gustăm apoi iertare 
rămânem în cuvântul Tău din Tine nimic piere
cuvântul Tău e adevăr și în veci nu dispare

precum se scurge râul și crește și tot curge
pe marea ce-l așteaptă și vrea să îl îmbrace 
tu Mamă ne auzi acum cât de departe suntem
la sânul tău nemuritor cu toții ne întoarcem

VII

sub soarele măreț de sus bărbat pășesc în lume 
ușoare îmi sunt toate iar de voiesc îmi sunt grele
cu voia mișc din lene mor puterea îmi e nume 
lumea e un ciob căzut din sticla minții mele

 în luna nopții ard pe sub veșmântul de femeie
ca făcătoare de cuvânt iubesc tot cu privirea
cu inima vorbesc tăcut cu glasul ei de miere
din mine nasc și toate mor și își cunosc menirea 

de cate ori ma nasc și mor atatea frunze cad
atatea picaturi din ploi se rup din al meu crestet
și liber ca un vant și zbor ma pierd in zare iar
un tremur iar rasare cand un altul asfinteste

de veacuri mă sădesc mereu din mine întru mine
un sânge gustă pacea iar un altul crunt se varsă
crescut de chipuri și de mâini aceleași după fire 
de mine uită toate când iar sinele mă lasă 

mă sparg în valuri zbor în vânt și ard din început 
Eu mișun și foșnesc și tac apoi vorbesc și strig
îngheț și ard topesc și sorb mă cutremur și curg
mersul și înotul Meu sau zborul nu au zid

când doi se au în lipsa lor de ceea ce-i unește 
e un mister de neînțeles ca totul ce există 
ca  într-un somn deși tu dormi o întrebare crește
și poftă are de-un răspuns de cale și credință

pe locul ce pășesc acum nu-i altul mai bogat
sunt totul ce există dar împrăștiat în fețe
când timpul fuge uită că de mine e legat 
din toate câte sunt sau nu Eu sunt Cel ce este 

ROBERT VLADU

Născut la Craiova este actor la Teatrul Dramatic „I.D. Sârbu” Petroșani.

A publicat poezie și are experiență în teatru, operă și film.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...