laudate Dominum in theatro et poetica. (psalmus 156,) I din locul ce n-a fost vreodat' ce n-are timp sau lege din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi o negură și doar atât ce dăinuie se pare stăpână peste tot ce e ea beznă se păstrează și nu s-ar vrea nici cu un strop ce scânteie o mare de n-ar veni doar cineva să nască doar o rază pe lumea ce e doar un cer și gol fără de alte ce n-au din ce s-apară acum apare doar un punct ce nu e stins și nici aprins și nu pare că arde în mijlocul de ocean mort al lumii fără puls și tot el sta fără de griji gonit de n-are cine doar el și bezna sunt iubiți fără să se dorească acum prezenți deși opuși ei stau în veșnicie deși se crede singură începe el să crească și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă o rază acum se zbate acid o alta iar răsare și dintr-un foc acum mănunchi spre depărtări el fuge se întinde atât cât nu e prins de bezna lui cea mare răsare nicăieri din ea și parcă o seduce atât de mult se întinsă încât o îmbracă doar cu sine cu dulci sclipiri de mii culori pe cea ce îl gonise de n-ai putea să recunoști o noapte cu lumine iubită de atâția sori și nebuloase aprinse II el tot se împrăștia prin ea și nu-l oprește nimeni căci margine nu va găsi acum și în veci vreodată regina de un rece sloi îl simte pe al ei mire cum o topește din lumini și este a lui toată iar dintre ei pe rând pe rând apar copii rotunzi cu nuanțe vii și speciali ei zboară prin părinți ei se rotesc de dor și plâng căci încă sunt mai cruzi orbita lor îi poartă stând și ascultând cuminți pe unii ce cu mama lor mai rece se aseamă primesc în dar inele lungi ce însoțesc rubine și pete printre găuri văi împodobesc cu seamă pe tatăl ce i-a aruncat să zboare prin vecie un timp acum găsește un loc un spațiu se așează pe locul celui ce-a ales aici ca să rămână veghează al mamei negru colț ce e lipsit de rază și ziua tatălui zâmbesc copii lor fărâmă din drumul lor rămâne un dor din stânci ce-s înghețate și ce ajung cadou tot lor cu mii de ani lumină ce fac pistrui din semnul ce îl poartă când le cade un lac întins pe fața lor le curge apa fină deasupra ea se întinde lin și nori din ea apar ca dedesubt să curgă blând prin mare și prin munți precum în cer și pe pământ ea una-i după har o viață se înfiripă in ei cei sterpi uscați și muți prin darurile ce-au primit primesc acum un glas ce curge ca licoarea ce animă suflul lor acum un rost în plus mai au și nu mai vor răgaz până să umple tot ce e de minuni și de dor III și dintre cei ce în goana lor se pierd fără de știre o soră mică dintre ei mai temătoare așteaptă ea nu mai zboară printre frați e mai firavă în fire dar mai iubită decât toți un mândru suflet poartă pe loc stă singură tot stă și n-o cunoaște nimeni fecioară printre cei născuți ea se păstrează încă se roagă ea cu bezna ei ce o cunoaște bine să-i dea un scump la fel ca ea dar s-o păstreze sfântă iată dar căci ruga ei pe dată se împlinește și din nimic un alt ca ea se îndreaptă cu viteză el nici n-o vede nici n-o vrea nici cânturi nu-i grăiește ci o loveste in graba lui și iar dispare în beznă lăsată în amar acum prin jurul ei distrusă din ea cad maruntaie și isi plânge și suspină cum dorul ei doar a durut și din ea curge smulsă copilul nedorit de ei ce plânge și lumină nu seamănă cu ai ei părinți mai mică decât mama se învârte doar în jurul ei de plânsete îi râde nu ar lăsa-o niciodat precum a fugit tata cum roșie tot de dureri o lumină să-l uite se joacă pe sub ea cu ea prin față și prin spate energică din naștere se chinuie s-o prindă mai de nevoie mai de drag ea trebuie s-o poarte singură rămasă acum cu palida copilă și când de toate au și uitat de viața ce-o avură ea se răci sub luciul ei mai rece ca o rază nu auriu străluce ea căci mama ei îndură ci albul pe obrazul ei ca lacrima așează IV un luminos măreț trimis apare prin iubite un pețitor cu raze foc de aur o curtează copila e geloasă și de mijloc o cuprinde pe draga ei sedusă acum de cel cu dulcea rază și biata de un dor rănit se frânge dintre ei se împarte între doi cuminți ce o doresc pe ea o liniște și un cămin de pace sunt cei trei dar între doi ce o doresc ea nu știe ce vrea de vârsta celei triste e mărețul ce-o lumină de mijloc o cuprinde și sărută chipul fraged ea simte pentru el la fel dar dorul de copilă o face să-l lase puțin și către ea se întoarce în brațe o ia pe fata ei lumina ei o îmbracă de pielea albă tremură o iubire cu silă cu fața către ea stă dar în spate el așteaptă să se iubească ca cei mari dar cea mică suspină astfel pentru dragii ei se rupe în vecie iubita lui cu zori în păr apusă răsărită cu fâșii lungi cu viu culori și pasiuni senine cu poftă se iubesc doi soți în spate stă cea mică iar obosită de amor ea lângă ea se culcă fetița îi așterne iar același fard pe față la sânul ei mama doarme după atâta muncă ca celălalt s-o guste iar din plin de dimineață schimbată între doi amanți în ea o lume simte cum stă să iasă și-n minuni poate e hărăzită căci noaptea lângă al ei copil se culcă un părinte iar dimineața se trezea din nou îndrăgostită V pe pielea albă ce cândva sclipea doar argintie rochie de smarald aprins îmbracă munți pășuni pe pieptul ars de al ei drag rămâne o pustie cu balerini de un nisip cu roluri de furtuni pe spate curg în șiruri mici și mari fluvii și râuri brăzdate de păduri și văi prea bine asortate sub talie îngheață culmi un lac și alte vârfuri un pas topește altul sloi in vânturi ce-s cântate din creștetul scorțos iese timid aureolă pe fruntea ce lumină fin fetița ei din noapte o mângâie cu un reflux și flux pielea creolă cerceii ce erup și curg pe gât și dintre toarte din pieptul des încorsetat se frâng fâșii de viață cu roade aurii și flori ce vântul le tot zvântă cu picături din sânii dulci parfumul e și ceață acoperă pe dimineți când soarele îi cântă gătită de-un așa bărbat îmbracă într-o seară o rochie de-un răsărit ce mii culori o îmbie pe urmă aprinsă ca un foc ea schimbă alta iară ca patima aprinsă sunt legați într-o robie când dorul pătimaș s-a scurs îmbracă un veșmânt atât de zdrențuros și greu ca gelozia lor la urmă goală și-n fior îngheață al ei pământ ca să-i arate ce e ea cu el dar fără de dor copila o privește cum ea nu va fi vreodată fără cuvânt de atunci ușor cu spatele pășește la doi flămânzi și nesătui de ea orbi se arată și crudă in privirea ei îi uită și urăște în dansul dintre al ei copil și soțul ce o poartă o lume printre alte lumi se naște totuși tristă sub ochii sărutați de el apoi de ea certată în colțul cel uitat de veci mai multe își iau ființă de arșița sudorii ei îi tună cerul negru pe pielea ce crăpată stă din secetă răsare o junglă se răsfață cald răcoarea stă în codru de zgomote și de cântări in blană îmbrăcate iar stelele ce cad duios din noaptea ce le ține în marea cea miloasă cad și se topesc în valuri pădurile foșnesc de zor și lucesc ca rubine se varsă din copaci un stol din negură în lacuri din ape se târăsc sfios spre alte case poate suflări ce gustă aer stors din apă și din vânt pe nori și culmi se înalță acum pe aripile late ele ce cândva zburau prin valuri și adânc și toate se întrec pe rând în nuanțe și arome sub glasuri ce n-au înțeles căci doar trăirea zace visele cuiva de sus se scaldă în multe forme în zile sau în nopți lucesc și mișună în pace pe cea săracă în trecut acum e mândră foarte împodobită dedesubt și pe deasupra pielii o nestemată de azur lucește zi și noapte mișună prin porii ei fărâmele vieții un timp trăiesc așa frumos nu-i nimeni să le vadă și de-ar vedea mult s-ar mâhni de viața ce o gustă căci nicăieri nu-i ca aici în lumea asta întreagă din cineva la fel ca ea e lumea asta ruptă pierdută de vreun ochi sau văz grădina stă și crește un giuvaier fără cusur într-un ocean de smoală o luntre fără un cârmaci ce nu îi trebuiește plină în minuni și dar în lipsuri mereu goală din blană până în pene solzi și piele se avântă un tremur printre toate ce umple pielea lumii ce în sobor de nevăzut se adună și îi cântă duhului ce arde în ei și dă suflare gurii pe El slăviți din ape în foc din vârf până în groapă din valuri în deșert pustiu din ghețuri în toride maluri cu adâncuri și înălțimi laude poartă si viețile cu ai ei morți grăiesc doar slava Tie iubit de toți și toate ești cântare înălțăm prin fiecare frunză zbor și fiecare strop prin răget și prin fluier blând doar Ție îți cântăm cela ce ne fumegi glas din sufletul de foc pământul ne e trupul si sângele e apa Pe foc il cheamă duh si aerul suflarea pământul ne e trup si sângele e apa pe foc il cheamă duh si aerul suflarea trupul din pământ l-am luat ca să-l vedem o vreme duhule ce arzi in noi esti focul nezidit sânge ce prin vene curgi esti apa vietii mele si aerul ce il gustăm suflarea ce-o iubim din cânturile ce-au gătit răspuns vor să primească nimic însă nu vine iar în toate se mâhnesc și glasul ce cândva ruga pe altul să le iasă în calea lor o zarvă fac până se potolesc VI din peșteră până în vârf din mare și din munte o liniște-i răspunsul Lui ce le întristează chipul căci vor un chip să adore cum adoră să îi cânte și să îl vadă printre ei să le îmbie duhul de slava lor uită pe dat' și se gândesc în grabă o casă sau un tron menit să îl încapă poate sau un veșmânt ce-i potrivit din scumpe să-i coasă în fruntea lor să fie un semn că este printre toate căci unii se gândesc cum ei sunt singuri fără cale deși din început pe ei doar slava îi îmbracă alții se găsesc mai rău dar în voința tare pe munții ce stau nemișcați în mare îi aruncă în slava pentru El se strâng din colțurile lumii în haite și în stoluri și în turme și mulțimi ofrandă sau zidire vor să dăruiască unii și alții un locaș doresc celui din înălțimi în dar aduc din ale Lui din toate pentru toate din cele dintru care sunt și toate câte mișcă din mâlul cel mai fin și stor și rădăcini de plante o facere cum ele sunt dar fără nicio lipsă din ce au strâns și adunat un pat menit îi sapă bietele se cred mai mari decât menirea lor nu dorul pentru preaînalt le mână să prefacă ce nu cunosc și nu vor știi în niciun timp sau loc și pentru Cel ce le-a zidit zidire vor să facă ca ce nu e și nici va fi o ființă mai aleasă ca ele dar că El mai mult o casă unde intră prin ce-a făcut din ce-i al său cu ele să trăiască se apucă cu copite și cu aripi și lăbuțe se murdăresc se spală apoi de treabă nu se lasă zidirea într-un cuget stă și sculptă cu crenguțe pereche cum au toți doresc să-i facă o aleasă furnicile în șiruri lungi îi sapă a ei vine și creștetul îi e călcat de cârtițe și broaște din lutul ei se joacă acum o mare de mulțime nerăbdătoare s-o învie pe cea ce o vor naște mai mici mai mari se bat pe ea scumpe lucrătoare și unele picioare îi fac și unele fac brațe iar pântecul îi e săpat și pe ea nu o doare surdele urechi n-au cum lor le cântă rațe cu nucile pe umeri bat harnic veverițe un șarpe ii pictează un chip cu coada ce o poartă și spatele bătut de urs și tigru și de ființe ce nu-s frumoase cum e ea și nu vor fi vreodată o nouă formă din pământ se înalță printre ei cu frică și cu drag privesc la ultima creată nu e nimeni să-i semene căci locu-i printre zei iubită și frumoasă e dar e atât de moartă o moartă mai dragă că ea din toate câte suflă printre pământ și cer înalt și ape câte înoată ce gustă vieți și morți și vieți din palma Lui cea mândră ea doarme mai dragă ca toți și toate laolaltă ca celelalte nu mișcă ci pe pământ întinsă doarme somn fără de vis refuză să respire o picătură de moarte o flacără ce-i stinsă nu-i suflet să se înghesuie în gură nu-i rostire se miră toate câte zbor și văd din înălțime bârfe clocotesc in toți și sfada se strecoară cum pentru ea o viață doar refuză în cruzime ca nu cumva în pieptul ei cel înghețat să ardă așteaptă după ea un semn să miște doar o mână cum ele se credeau ca El și ca El pot să facă o arătare precum ea făcută din țărână comoară dar acum gunoi în ochii lor s-arată mândrele o părăsesc s-acopere rușinea cum truda lor i-a înălțat în mare fundătură și idoli se credeau pe tot și toate cu mândria în urma lor culcată stă sărmana creatură El simte întru El ceva ce nu are în sine din vina lor plătește scump și crunt oh biata ființă soarta unor decăzuți uitați de a lor fire mereu păcatul e aprins dintr-o iubire stinsă din locul ce nu are timp privește scumpa lume tristă cum încearcă ea să fie ce nu este e un nimic ce urlă în gol la Cel ce n-are nume se lăfăie în lipsuri și râd fără să le pese rușinea pentru o clipă El o lasă în uitare un vânt îmbracă și-n alai de lumini se pogoară ca El ea poartă chip duios dar și asemănare pierdută și uitată lor dar El o vrea coroană din cei ce cu cântări din guri trompete ciocuri cântă sprea cea ce-i tace și nu-i dă o slavă de mărire intoarce a lui față și mai drag îi e de scumpă cum liniștea din gura ei par cânturi în neștire o spală El așa duios cu ploi mici de cristale și soarele pe ea din nou îl pune s-o usuce urechile ei surde aud din zbor privighetoare prin demiurg tot cântă blând pe ea ca să o culce căci nu e vis precum e ea ce altceva va face ceea ce nu e scris sau spus acuma vreodată iubirea Lui mai mare e pentru cea care îi tace și moartă dar atât de viu în inima Lui saltă pe locul unde ea șede El vine printre frunze și prin pământ la gâtul ei sărută gura mută și printre vânt îi suflă în păr pe florile plăpânde îi picură din ploi pe ea iubirea Lui cea multă și vine parcă nu mai vrea nimic să mai prefacă din ce nu e acum e tot și însuși El îi moare de atâtea ori vine la ea ca și cum n-are casă in pieptul ce nu are foc nici tremur nici sudoare de toate câte sunt din El de-atâtea ori tot uită și toți îl înțeleg cu greu cum tocmai El ce-i viață e atât de mort după o ea ce nu poate să-l simtă cum zile nopți iubește-n gol un trup rece de gheață când o atinge incetisor cu degetul de deget ea tremură intr-un fior si invie pentru o clipa cu ochii stinsi il simte si răspunde cu un raset ce moare cand o lasa iar si-n ceruri se ridică iar cerurile tot se sting și se aprind în rugă fără hotar lumea curge și merge mai departe stăpânul se oprește iar se culcă lângă scumpă pe ochii stinși aprinde El săruturi făr' de moarte ca Cel ce scaldă cerul sfânt cu blânda sa lumină pe draga lui scăldată acum în mări din dorul lor topite ea de amor uită mereu cum plânge a ei copilă când două inimi se iubesc a treia nu le simte grija tuturor ce zbor sau înfloresc sau pier o lasă pentru mai târziu s-o miște cu o briză făptura cu un trup rigid și rece ca un ger ce arde mai torid ca El în jocul fără miză o mână de un păr iubit se leagă fără noduri picioarele lor se întind în dansuri închegate pe scena ierbii ce îi țin din cer veghează stoluri ce văd un trup din două fiind ce nu se mai desparte în ea se afundă așa adânc în gura Lui respiră pe spatele Lui luminos își frânge a ei unghii acum se văd și mult se sorb cei doi de o lumină când soarele răsare apune și răsare cea a Lunii un tot se afundă în nimic pe-acel nimic săruta iar la sfârșit ei nu mai sunt ci altceva se naște o lume dintr-o alta stă de toate se vrea ruptă fără sfârșit că amândoi să dăinuie în pace un nesfârșit încape încet nedezlipit se leagă în ceea ce nu a visat vreodată să prefacă sub plapuma invidiei pe ură ca un leagăn în pacea lor rămân iubiți pe neajunși îi lasă când soarele se stinge încet și seara se pogoară o întinde pe un pat sublim de ramuri și de frunze in lipsa Lui suav pândesc pe lângă scumpa moartă cele ce cândva duios o lăudau cu slave de foame uită chiar se opresc din a mai fi în lume cu ochii de otravă stau și o privesc cu ură cum un nimic e mai iubit un nimeni fără nume ce pe Stăpân săruta în zori și lângă El se culcă se apropie cu pași repezi să spintece sărmana ce n-are vină că-i aici nu știe cine este în pântecul ei se înfig toti dar ii găsește groaza un plânset se revarsă lin din cea împunsă iese speriați de ce aud acum ei înapoi aleargă și unii peste tot ascunși tresar de ce aud din burta ce au desfăcut o gură mică zbiară o mână se strecoară încet din pielea cea de lut din ochii în care spini roiau și încolțeau pe doamnă izvoarele secate curg acum într-un amar iar mamele de orice fel se tânguie în taină pe cea ca ele o jelesc și lacrimile-s dar pe puii ce nu au părinți aproape de-al lor sân de cele ce nu au cuvânt sunt luați ca să îi crească părintele îi spală acum din ochii Lui ce plâng și mama le zâmbește trist ca o mireasă moartă să țină minte cei ce vin din fața țineți minte de toate câte sunt de voi depind întotdeauna să le păziți in fapte gând și apoi din cuvinte din ele sunteți întru voi din voi în ele una cu tunete ne cerți temut din ploaie mângâiere urgie și plagă ne dai gustăm apoi iertare rămânem în cuvântul Tău din Tine nimic piere cuvântul Tău e adevăr și în veci nu dispare precum se scurge râul și crește și tot curge pe marea ce-l așteaptă și vrea să îl îmbrace tu Mamă ne auzi acum cât de departe suntem la sânul tău nemuritor cu toții ne întoarcem VII sub soarele măreț de sus bărbat pășesc în lume ușoare îmi sunt toate iar de voiesc îmi sunt grele cu voia mișc din lene mor puterea îmi e nume lumea e un ciob căzut din sticla minții mele în luna nopții ard pe sub veșmântul de femeie ca făcătoare de cuvânt iubesc tot cu privirea cu inima vorbesc tăcut cu glasul ei de miere din mine nasc și toate mor și își cunosc menirea de cate ori ma nasc și mor atatea frunze cad atatea picaturi din ploi se rup din al meu crestet și liber ca un vant și zbor ma pierd in zare iar un tremur iar rasare cand un altul asfinteste de veacuri mă sădesc mereu din mine întru mine un sânge gustă pacea iar un altul crunt se varsă crescut de chipuri și de mâini aceleași după fire de mine uită toate când iar sinele mă lasă mă sparg în valuri zbor în vânt și ard din început Eu mișun și foșnesc și tac apoi vorbesc și strig îngheț și ard topesc și sorb mă cutremur și curg mersul și înotul Meu sau zborul nu au zid când doi se au în lipsa lor de ceea ce-i unește e un mister de neînțeles ca totul ce există ca într-un somn deși tu dormi o întrebare crește și poftă are de-un răspuns de cale și credință pe locul ce pășesc acum nu-i altul mai bogat sunt totul ce există dar împrăștiat în fețe când timpul fuge uită că de mine e legat din toate câte sunt sau nu Eu sunt Cel ce este
ROBERT VLADU
Născut la Craiova este actor la Teatrul Dramatic „I.D. Sârbu” Petroșani.
A publicat poezie și are experiență în teatru, operă și film.
Facebook Comments Box
