Despărțire contemporană provocare de la Diana Pica Iubito... m-ai suprins. Mi-ai trimis mesajul de „adios muchachos”, prin SMS azi noapte, pe la două. M-am culcat devreme ieri, după o partidă lungă de LOL... Puteai măcar să-mi trimiți un voice-message pe facebook, la ora prânzului, când măcnânc și eu liniștit un burger, la KFC. (acolo, măcar știu că am Wifi gratuit) M-ai surpirns, iubito... Îmi place totuși că ești în trend cu tehnologia. Totuși, aș fi vrut să-mi spui jargonul acesta în față. Mi te imaginez îmbrăcată în acel maieu hard-rock la promoție, de la H&M, cu un lanț vintage găsit la supermarket, la doi lei cincizeci, cu adidașii ăia de apar în videoclipuri (nu am reținut prețul) și machiată strident mai spre lollipop, cu un hairstyle tip Harley Queen, adică, așa cum te-am cunoscut prima oară, iubito... Eu nu plâng. De asta iți trimit pe email acest text, și nu îți scriu pe mobil, (bine, mi s-a stricat și bateria externă pentru telefon) E ora unsprezece dimineața acum. Sunt în pat, în chiloți, (e prea cald ca să dorm în pijamale) și nu-mi priește bine Tequilla Sunrise, înainte de culcare. Acum că ne-am despărțit, am să te rog să-ți amintești de prima ciocnire a privirilor noastre. A fost în seara aceea, când ai ieșit beată din club și ai început să plângi din cauza a nu știu ce decepții în dragoste. Te-ai pus în genunchi. Eu te-am văzut. Mi-a fost milă de tine și te-am ridicat. Apoi, ai vomat pe pieptul meu, și eu am zâmbit... Știi cât m-au costat hainele alea? (tu-ți mama ta...) Rutină Ei, roboții, se încarcă cu petrol numită de ei, cafeaua de dimineață, își setează câte un chip și se costumează conform materialului brut din cuier. Ei, roboții, își introduc date zilnice în creier și-și respectă orarul în funcție de zi, având periodic câte o vacanță de resuscitare. Uneori, aceștia prezintă scurt-circuite pe care specialiștii le-au numit „sentimente” iar după câteva ore de plâns, de revolte și de oftat, își revin. Ei, roboții... Poftă e tăcerea unui băiețel ce e mereu închis în el El, cu prieteni la glume nu stă, și ochii fetei dulci nu degustă. Mereu în genunchi, cu mâinile la urechi surzește vorbele grele aruncate de părinți când în fiecare seară, se ceartă de la alcool și tutun. Când băiețelul țipă jucăriile din cutie încep să plângă și cuțitul de pe masă îi surâde... ...și ca orice copil curios, pune botul.
TUDOR-ANDREI OSTAFIE – poet și actor păpușar
Absolvent al Universității Naționale de Arte „G. Enescu” din Iași, specializarea Păpuși / Marionete în 2017, apoi în 2019 Master în Artele Spectacolului. Colaborări cu trupe independente precum compania „Andirino” (cu seria de spectacole pentru copii, Păcală și Tândală – regia Andrei Ciobanu), dar și colaborări cu Clubul C. F. R. Iași, cenaclul „G. Topirceanu” unde am participat ca actor la diverse evenimente. Master, la Universitatea Hyperion București, unde am jucat în două spectacole ca actor și păpușar (Woyzeck. / Sinucigașul, ambele regii fiind semnate Mike Savuica). Regizor, cu spectacolul Domnișoarele de pe Mătăsari după Domnișoarele din Avignon de J. S. Vidal plus alte mici proiecte independente. A debutat cu volumul Poezii – (ed. Artes, Iași, 2015). Scrie dramaturgie pentru animație, proză scurtă și desene paleolitice.
