forecast dulce

mănânc bomboane M&M 
până dau în diabet
nu mai aștept nimic ce nu vine de la mine
poate doar o glicemie mică

știu. vă credeți niște zei care și-au uitat marginile
un centru care se înghite pe sine
niște zei aftermarket ce vindeți iluzii dulci
cu etichete originale

primul venit,
un uragan de categorie maximă
mi-a răvășit cortexul 
mi-a dat resetare din fabrică
lucrurilor simple programate
cămășilor stoarse de mâini cuminți
duminicilor cu batic pe cap
și gesturilor învățate pe de rost

Păcat cu P mare

al doilea,
mă ține într-un vortex constant
liniștea care conține furtuna
azi sau mâine
ieri sau niciodată
cu zahăr sau înlocuitor

caut prin mine setările
deschid fereastră după fereastră
desfac picioare după picioare
click click click - o revenire la normal

sunt din altă lume cu voi toți pe aceeași hartă 
îndulcită greșit



geam deschis în interior

am testat căldura din oameni cu vârful limbii 
dar mi-am umplut gura de degerături
cu un război mutat mai adânc 
privesc mirese din afara granițelor căsătoriei

sunt o nymphalidae neagră
ieșită prea devreme din crisalidă
prea vulnerabilă încă 
rup tăcerea din cocon cu aripile mele
prea fragile pentru lume

prea vie ca să mai rămân
resping atingerea oamenilor 
și-mi port păcatele pe piele asemenea satinului
nu sunt bună de iubit. doar de încălzit
așternuturi
dedesubturi

îmi preling degetele sub cămășile bărbătești 
în carouri
îmi iau căldura 
de acolo 
sub unghii adun provizii 
de fiori

nu veni cu mine în haos baby
vechea ființă din mine și-a uitat demult forma
își izbește trupul de pereții conștiinței 
pentru a-și aminti de zborul
pe care nu l-a cunoscut niciodată

nu veni cu mine în haos baby



rugăciuni pe tiV

ia toate imaginile cu noi din mine și du-te
ia tot ce îți place 
să pot dormi și eu o noapte lungă
să ies din urletul acesta închis
să ies din uscăciunea tundrei siberiene

cred dumnezeiește
că tu ești cerul și din tine se scurge viața 
cred dumnezeiește 
că eu sunt cea care îți întunecă ochii ăia frumoși
dar de la Dumnezeu
ființă ce-și cară povara de provizii - durere

iarna aceasta nu se mai sfârșește
doar sfâșie
bucăți din mine și le aruncă departe
să nu mai pot ajunge la ele
să nu mai pot ajunge la tine
mușcă din mine

spinii criogeni înfipți în chipul meu angelic
mă păstrează fecioară 
degetele tale creația Lui pe mine
îmi scriu pe tivul fustelor
rugăciuni



stadiile lucidității

în picioarele goale
într-un spațiu fără podea
ceva îmi atinge fruntea cu un arătător
îmi mută firele de păr ca pe o hartă fragilă
bretonul devine o linie subțire
între a fi și a deveni. tata 
recomandă să ne oprim
să nu schimb tura căci numele meu
va rămâne suspendat
ca o pilitură de grafit ce plutește
fără să știu unde se așază
grafitul apare și dispare
în spațiul deschis
dintre noi doi

izolarea îmi recunoaște pașii
e camera de dinainte de a mă naște
unde lucrurile mai au un loc al lor
pe etajera prăfuită de lângă ușă
arborele din cositor încă dă lăstari
iar eu sunt o femeie încercănată
ce-și bea laptele cald toxic
în curele de detox.
în stânga mea un soldat citește
în dreapta altul apasă taste îndepărtate
când îi întreb de tata
numele cade greu pe umerii lor
vor să-l facă să plece de aici
de duhoarea pielii carbonizate și bocancii militărești
să scape

pe holul de la Pelinul negru 
bezna e umedă și galbenă
în pereții din lemn până la brâu
o amintire nu mai vrea să urce
pericolul mut e în corp deja 
plutește în aer ca o apocalipsă
e agitația dinaintea plecării
adăpostul nu mai e adăpost
oamenii nu mai sunt oameni. singură 
mă nasc într-o lume cu gust metalic
grupurile de trupuri fără piele mă ciupesc de obraz
e și tata printre ei
mi se arată sub formă de halucinații
că este în siguranță
că merge spre un loc mai bun
că îi este suficient pe sine

când revin în simțiri
sentimentul că ceva a fost mutat
dintr-un loc vulnerabil într-unul posibil
curge în venă


există și zile bune

când îmi vine să beau o cafă
cu fostul, cu actuala lui
cu actualul, cu fosta lui
cu oameni care au provocat sinucideri

există și zile bune
cu status fără etichetare
nu mai empatizez
nici simpatizez
doar minimalizez.
oamenii sunt trepte
unele duc în camere de hotel
altele nu duc nicăieri

în ierarhia paturilor și în fața lumii 
clasificarea nu mai contează
în lumi și percepții diferite
cu toții avem lecțiile bine puse la murat
în subsolurile cerebrale ale memoriei

când nu mai rezist
îmi ies din firesc fără explicații
senzorul din stomac transmite
că detașarea asta nu e neutralitate
ci doar lucruri pe care nu le pot schimba

cu o cruciadă în comportament
aleg unde 
să nu mai încerc
să nu mai folosesc ieșirile
chiar și când ușa rămâne deschisă

există și zile de astea bune

Carp Simona Gabriela (n. 1986, Iași) trăiește în Timișoara, unde a absolvit Facultatea de Management Economic – USAMVB și Facultatea de Asistență Medicală – UMFT.

Scrie despre memoria afectivă, fragilitatea relațiilor și tensiunile dintre prezență și absență. Poemele sale explorează vulnerabilitatea, experiențele-limită și sensibilitatea față de realul cotidian, într-o expresie directă.

A publicat poeme în revistele Echinox, Canoul Nou și Planeta Babel, precum și în antologia Cardiopoemul iubirii– Mezomorf.

A obținut o mențiune în cadrul Concursului de creație „Prin cuvinte, înainte”, ediția I – 2026, organizat de Biblioteca Municipală „George Sbârcea” Toplița.

În prezent lucrează la un volum de debut.