0 6 minute o săptămână

Poezia Noeminei Câmpean ne oferă o viziune a realului ca rană în inima fantasmei, plasând durerea în centrul scriiturii. Al doilea volum de poezie al autoarei, intitulat Culori ectopice (Eikon, 2022), se distanțează atât de practica supralicitării unui cotidian frust, eviscerat de sens, cât și de tactica ludică a ramificării măștilor sau de cultul romanțării artificiale a lumii.

Versul are ca act fondator angoasa:

cuvântul zgrunțuros se blocase în gât,/ într-un atac de panică/ neasumat nici ca stare, nici ca posibilitate” (p. 38) și fragmentaritatea ființei:  „am în fața ochelarilor 72 de intrări ciudate/ care vor vorbi în curând despre înjumătățiri/ dezlipiri/ divizări (p. 84).

Durerea invadează deopotrivă corporalitatea și cugetarea, astfel încât poemul țintuiește timpul traumatic, printr-o încercare tragică a trupului cuvântător de a se recompune descompunându-se și de a purta o povară ce rămâne interzisă alterității:

memoria nu mai există între cerurile durerii/ urlet, dezgust, dinți îngălbeniți și scorburoși/ scorbura durerii din suferința psihică/ în dreptul și în interiorul fiecărui om, ca un afiș/ care este raportul între reprezentarea durerii și absența reprezentării ei? de ce durerea e mereu duală, dar netransferabilă și neîmpărtășită? sunt lucruri pe care nu ai voie să ți le amintești/ lucruri interzise și zise între (p. 105).

Trupul hărăzit durerii, afectat de afecte și dezgolind sufletul traversează travaliul existenței:

femeia e carne crudă, cu seva stoarsă pe/ fermoarul hainelor și întinsă pe cuie/ oasele nu se întrevăd, carnea are culoare spălăcită (…) carne care visează (..) carne purtată pe oase, sub piele, prinsă de unghii/ agățată de păr timp de 34 de ierni/ carne născută din aceeași carne/ carne ca oricare alta/ interesantă carne (pp. 65-67).

Noemina Câmpean procedează la un catharsis compus din 99 de secvențe lirice, făcându-ne martorii unei exorcizări metodice a suferinței prin suferință, conform principiului afirmației ca rezultantă a dublei negații. Cuvântul este calvarul cărnii,  se revarsă, ca apoi să se comprime, pendulând între frenezia expunerii de sine și retragerea în sine:

diferența de scris, de literă, în scris față de literă/ dintre a oferi sau a pierde o bucată de carne din corpul/ propriu/ o mucoasă, o membrană/ mama spusese: pune celofanul acesta sub pătură/ un sac de gunoi cu fundul tăiat/ nu contase că trupul a sângerat vreme de 40 de zile/ că oamenii urcau și coborau din tren fără/ ca trenul să se oprească/ însă, cu toate că trupul a sângerat fără încetare, el nu a murdărit nimic în jurul său/ dimpotrivă, s-a strâns în cochilie, cuminte/ așteptând finalul suferinței/ sfârșitul jocului curat-murdar/ adumbrirea traumei în nuanța sa lucidă (p. 48).

Articularea unor conținuturi interzise de jure se concretizează de facto în actul ritmic de construcție-distrugere, înființare și desființare printr-o restaurare a semanticului înscris în soma:

cuvintele din poem sunt precum dinții/ cuvintele dintotdeauna s-au așezat la locul lor/ nu lipsa organului limbii mă împiedica să vorbesc și mă arunca în muțenie/ ci lipsa dinților, găurile din gingii/ durerea era nesemnificativă, dar insuportabilă și psihică/ scrisesem un text nu despre frica de a pierde dinții/ ci despre lipsa de a pierde dinții/ o lipsă dublă, o dublă muțenie/ ce începea din sarcina absconsă a mamei mele/ cuvântul-verb a desface îl cuprind acum cu ostilitate/ a desface un text nu e același lucru/ cu a desface un suflet/ e o invitație hipersexuală, hipersexualizată/ să numești o femeie – fată sau fiică (p. 35).

Volumul de față adoptă o enunțare sincopată, decelând intenționalitatea unei definiri și transcrieri a ipseității prin căutarea sensului ultim, perforând pielea discursului, spre a recupera puritatea versului salvgardat de un nucleu ectopic. Cuvântul vrea să desfidă linearitatea timpului, reiterând trama de celule dramatice ce compun o instanță feminină instalată în universul populat de „culori ectopice, reflectări dislocate, palavre” (p. 87).

Lirismul frust, uneori imersat în senzorial, alteori angajat în demersuri de factură existențialistă, ne redă un etern feminin ieșit din comun, pe cât de senzual, pe atât de cerebral, conturând un imaginar excentric, unde Eros și Thanatos se pierd și se regăsesc în labirintul lui Dolor.

Ana Ionesei – scriitor, traducător, critic și cercetător.

A publicat trei volume de versuri (Maldororiana, Haz de hazard și Teatrul anatomic), își deghizează confesiunile în cronici și aspiră la maturitatea prozei. Absolventă de Filosofie, proustiană înrăită, convinsă că memoria involuntară vindecă rănile provocate de absurdul cotidian.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...