Cu ceva timp în urmă am primit invitația de a vorbi la lansarea unei cărți surprinzătoare și anume „Manual pentru bunici” apărut în 2023 la dinamica editură Paralela 45 semnată de către Arcadia Solum. Am mai participat ca „vorbitor” la ieșirea pe piață a unor cărți de parenting și nu am fost din cale afară de laudativ, dimpotrivă am avut intervenții care nu au fost pe placul autoarelor. Ulterior, am refuzat orice altă invitație pe tema parentingului. Ei bine, acum am acceptat, aproape instictiv.
„Manualul pentru bunici” este prima carte de grand parenting din România. Nu are pretenția și nici nu este o carte de „specialitate” care să-ți ofere un rețetar sigur de a fi un bunic sau o bunică așa cum se cere. Dar, cine cere sau pretinde cum să fii? Nepotul? Părinții? Bunicii? Autoarea, bunică de Alma fiind, încearcă un mix între cele trei.
Cartea este un triptic:
- Arta de a fi bunic,
- Cărțile
- Almismele
Mi-a atras atenția, mai degrabă prima parte, celelalte două fiind mult mai subiective decât prima, foarte personale și greu de analizat critic. De aceea, tot ce urmează face referire la prima parte.
Cred că, în general, principiile enunțate de Arcadia la început, cu excepția religiei dogmatice, sunt sănătoase și de dorit. Aspectele morale, deși general valabile și punct comun al diferitelor denominațiuni creștine, pot fi supuse dogmatismului empiric al credinciosului și instituționalizat al bisericii din care face parte – neatent expuse – pot lua forma prozelitismului. Din fericire, nu a fost cazul acestei cărți.
„Îmi era limpede că rămăsesem la mila și ajutorul Domnului, căci la mila domnului profesor nu puteam apela. Era limpede că nu-și dorea un astfel de elev la clubul său select, așa că am plecat acasă și am elaborat o strategie personală de educație pe termen lung, în încercarea de a-l orienta pe micuț pe drumeagul științei și al unei vieți împlinite. O viața care prevedea, pe lângă cele două principii enunțate anterior, o alimentație sănătoasă, exerciții fizice, lecturi bogate și atent selectate, atitudine duioasă, educație religioasă și, când va fi cazul, câte o dojană mămoasă. Și-a tot fost cazul…” (pag. 8)
Dar, să trec la partea opusă. Nu am fost de acord cu un enunț, care pare mai degrabă un postulat. Acela că bunicii sunt persoanele care-i iubesc cel mai mult pe copii (a se citi nepoți). Nici pe departe nu rezonez cu afirmația asta. Poate că au mai mult timp pentru nepoți, sunt mai indulgenți, dar zic pas și încalcă regulile părinților, unii dintre bunici, iar asta nu este o dovadă exclusivă de iubire, ci mai degrabă de nevoia bunicilor de a trăi, în împăcare cu propria persoană, de cele mai multe ori, ultima etapă de viață.
Sofismul bunicilor este că nepoții au mare nevoie de ei. Este, taman invers, bunicii sunt cei care au nevoie de nepoți. În primul rând, copiii au nevoie de părinți, de mamă și de tată, de dorit în această diadă. Singura relație exclusivă pe care noi o avem, este cea cu mama, în perioada intrauterină, apoi vin celelalte persoane care pot deveni persoane de referință și persoane de îngrijire – printre ele și bunicii.
Într-un alt plan „Manualul pentru bunici” este o carte curajoasă care abordează direct subiecte dificile care, de cele mai multe ori, sunt băgate sub preș de către bunici:
- Violența fizică și verbală exercitată de către bunici asupra nepoților. Autoarea, după ce a fost martor accidental al unui astfel de episod, a decis să scrie această carte. Arcadia vine cu sugestii pertinente de înlocuire a pedepsei fizice cu metode de disciplinare pozitivă.
- Educația sexuală ca metodă de cunoaștere anatomică a propriului corp și de prevenție a abuzurilor sexuale.
- Relațiile de familie și implicarea în educația nepoților. Arcadia Solum vine cu argumentul extrem de solid că liniile directoare ale educației le dau părinții, iar bunicii vin în completarea acestora doar pe principiile expuse de către părinți, alăturând dragostea și experiența de viață. condiția esențială a „buniciei este o relație bună cu părinții”
Dacă nu am ținut pasul cu vremurile, dacă n-am citit și nu ne-am instruit, este musai să nu ne erijăm în parentologi și să dăm sfaturi copiilor noștri despre cum să-și crească și să-și educe copiii. Îi ajutăm dacă putem și dacă vrem. Dar nu-i ajutăm cum și când vrem noi, ci cum și când vor ei. Dacă ne cer ajutorul. (pag. 30)
Foarte istețe, reale și pline de umor sunt pasajele care vorbesc de relația noră – soacră, mamă – bunică. La fel ca trecerea-n revistă a tipurilor de bunici.
Nu pot să nu alătur manualului două anexe, așa cum le văd ca fiu adult și psiholog:
1. Relația părintelui devenit bunic cu propriul/propria fiu/fiică adult
Dacă ați fost părinți absenți, abuzivi ori de toată jena, prin mici excepții ați deveniți bunici buni, asta nu vă exonerează de comportamentele pe care le-ați avut față de fiicele și fiii voștri când erau copii. Poate că relația foarte bună pe care o aveți acum cu nepoții este reparatorie, într-o oarecare măsură, față de copiii voștri, dar tot mai este timp să vă cereți iertare de la proprii copii adulți că nu ați fost părinți buni și să vă iubiți activ nepoții așa cum nu ați știut sau nu ați putut sau nu ați fost în stare să vă iubiți copiii. Asta nu aruncă asupra voastră nicio vină, dar fără a vorbi, alchimizarea relației cu propriul/propria fiu/fiica prin bunicia de acum nu are aproape nicio valoare.
2. „Pe vremea mea.”
Nostagia își are rolul ei, dar nu în bunicie, mai degrabă deveniți oameni ai epocii pe care o trăim acum, nu sunteți doar o amintire. Fiți persoane active, de aceea upgradați-vă, reactualizați-vă, nu vă îngropați înainte de vreme și deveniți oameni ai timpului pe care-l trăiesc nepoții pentru că este, în egală măsură, și al vostru. Așadar, „pe vremea mea” să devină „acum, pe vremea voastră și a noastră, dragi nepoți”
Se pare că nu prea am vorbit de „Manualul pentru bunici” ci acesta a devenit un bun prilej pentru a-mi expune principiile de educație în relație cu bunicii dintr-un dublu rol: cel de părinte și cel de psihoterapeut. Cartea este o foarte bună propagandă pentru bunicie, e o carte frumoasă și utilă – asta este ceea ce rămâne esențial.
CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
