Ionela Ablai, Gnomul altui pământ, Eikon, 2023
Căutând lirica din Valea Jiului, Ionela Ablai este cea mai recentă descoperire a mea. A publicat cărțile de poeme: Țipătul lăncii (Ars Longa, 2018), Femeia lua forma frontului (Ars Longa, 2021) și Gnomul altui pământ (Eikon, 2023). Aleg să pun în discuție cartea sa cea mai recentă. Ionela Ablai este, de departe, o voce feminină puternică, poemele sale în proză sunt adevărate avalanșe de reverii. Nora Iuga rezonează cu poemele de aici, în prefața sa Încăpățânarea căutătorului de aur, unde conturează un punct de vedere poetic asupra a ceea ce ucide poemul: „Poemul moare dacă nu îl prinzi în cârlige serioase în rama de lemn.”, dar nu este cazul aici.
Lirica își trage seva din avatarul unui simț poetic, nu oricum, ci unul perfect hedonist, orientat înspre cântarea plăcerii, a idealurilor, a visului, a formelor teribilelor virtuți feminine, un apogeu al extrasului unei proiecții care încântă: „apare iarăși stafia dorinței la fereastra vagonului.” (Adulterium, p. 14). Se scrie fără perdea despre nevoile unei femei, despre tandrețe, adevăr și despre părțile întunecate ale unui eu sensibil sfâșiat.
Nu scapă în lanul plin de clișee poezia Ionelei Ablai, nu se revendică de la „already made ideas”, (Susan Sontag). Autenticitatea aici se înscrie în cursa celor mai veritabile voci din lirica autohtonă, asta, întrucât, chiar și atunci când personalul poate fi politic, personalul se reliefează prin relevarea atmosferei domestice și prin dezvăluirea unui lăuntru pastelat, nuanțat, reprofilat într-un tumult invariabil de întrebări și descrieri dramatice. Context care sugerează ideea de spectacol, poezia ca spectacol, ca efect de iluminare, sau în mod evident, citim mesaje care coincid cu ideea de joc la scenă:
„Dar replicile mele nu știu să acopere țipătul unui sufleor lăsat fără manuscris. La capătul reprezentației, bătăile inimii sapă în lut trepte între noi și poeții îi redau focului ultimul său drept.” (Idol, p. 33)
Filmice și estetizate sunt poemele în proză scrise pe cele 73 de pagini, ca o hartă cu forme de relief ale culturii înalte, referințe celebre, fac dovada că avem de-a face cu o minte poetică care are lecturi la activ ca repere. Prin povești și prin imaginația sa ne poartă Ionela Ablai, prin lumi feerice coroborate cu nonșalanța unei vulnerabilități care exorcizează angoase și frici. Poezia respinșilor, a refuzaților, a celor care au pierdut tot ca să nu mai aibă ce pierde, despre aceste drame existențiale scrie Ionela Ablai:
„Când ne-am devenit unul altuia Waterloo? Și cum am înlocuit inelul de logodnă cu ranița soldatului? Pentru azi, memoria iubirii nu mai este o carte sfântă.” (Waterloo, Înfrângerea fiecăruia, p. 66).
Încărcate de sentiment, romantice și în tempo Adagietto se conturează fascinantele bucle poeta în căutarea unui idol ale versurilor acestei poete a marilor deziluzii și a marilor neîmpliniri, pierdut, la fel cum aievea altcineva căuta pe cineva într-un roman, sau cum cineva căuta ceva, mi se pare că era vorba despre timp, dar aici, aici timpul trece haotic, la marginea haosului nu se poate jongla decât cu flashback și screen recorder, tehnici de scriere care conferă dinamism poemelor, dar și o notă de mister dramatic: „Cât timp lumânarea arde, nu am ce idolatriza.” (Fără oracol, p.25).
Ionela Ablai reușește să înscrie cea de-a treia carte de poeme în proză, Gnomul altui pământ, în competiția cu toate celelalte cărți de același gen din an, cred că este cel puțin o performanță pentru zona din care provine, ar trebui luată în considerare, expusă și discutat acest salt uriaș care face trecerea de la cărțile de poeme anterioare (foarte bine că sunt, se poate observa progresul acestei poete din punct de vedere liric și cronologic), la cea de-a treia sa carte Gnomul altui pământ. O poetă despre care vom mai auzi și se va mai vorbi, asta numai și numai pentru că este autentică până la capăt. Ceața dimineții trece deasupra munților ca o perdea de fum, trăim într-un areal atât de frumos și totuși „învățăm rolurile secundare.” (O uitare jucată în doi, p. 46).
GABRIELA FECEORU
Gabriela Feceoru este o poetă româncă feministă (n. 1993, Petroșani). Absolventă a Masteratului Istoria Literaturii și Sistemul Critici Literare, UMFST „George Emil Palade” Târgu Mureș. Are patru volume de poeme publicate, blister, Cartea Românească, 2017; vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv Charmides, 2019; Aștept primăvara și vine – Dragoș, Casa de pariuri literare, 2022; vax, Charmides, 2022. Colaborează cu diverse reviste literare și platforme: Prăvălia culturală, planetababel.ro, DLITE, Discobolul; Zona nouă; Astra; Steaua; Familia; Bucovina literară; Apostrof; România literară, Banchetul, Literatura de azi. A lucrat la revista Vatra și la monden.ro. Este fondatorul și administratorul blogului literar gabrielascrie.ro. Apare în antologii #Rezist!Poezia, Paralela 45; 2017; Poezie călătoare, vol II, Cartea de după, 2021; Singuraticele, Neverland, 2021;
Nominalizări: Premiul Național pentru debut în poezie ”Iustin Panța”, 2017; Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018; Bac-Fest. Festival Național George Bacovia, secțiunea debut, 2018; Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei, secțiunea debut 2018; Premiile „Sofia Nădejde” (ediția a III- a) pentru Literatură Scrisă de Femei, secțiunea poezie 2020 pentru volumul Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Editura Charmides, 2019);
