0 10 minute 6 luni

Eram la Modul Cărturești răsfoind niște cărți când am dat peste „Când vreau să trăiesc țip” de Halina Poświatowska. Nu sunt, cu siguranță, singura iubitoare de poezie care stă la raftul dedicat poeziei vreme îndelungată să răsfoiesc cărți, chiar dacă nu le cumpăr. De data asta eram și în căutare de poezie străină în traducere —pentru provocarea 197 de cărți din 197 de țări, iar traducerea din poloneză a fost un plus de atracție pentru mine. Dar cel mai mult m-a atras descrierea lui Bartosz Suwinski pe coperta 4 care începe așa „Dacă misiunea poeziei este să împartă neliniște, creația Halinei Poświatowska funcționează ca o extraordinară ilustrare a acestei teze.” Mi-am aruncat un ochi peste poeme și atunci mi-am dat seama că asta s-ar putea să fie o întâlnire aproape fatidică, una dintre cele pe care le voi rememora cu o anumită blândețe. Am simțit că frumusețea și neliniștea poemelor Halinei Poswiatowska mă vor conduce pe drumul acela prielnic poeziei, că se va transforma într-una din piesele acelea superbe pe care voi continua să le admir multă vreme după întâlnire (laolaltă cu cărți ca Sînt alta, Industria liniștirii adulților, Resursa, When my brother was an aztec, Night sky with exit wounds, Bright dead things, ca să enumăr doar câteva din cărțile care m-au marcat și inspirat). Am avut dreptate.

Halina Poświatowska mi-a amintit într-un fel de Max Blecher — nu cred că seamănă la nivel stilistic, însă povestea suferinței din pricina unei boli cronice îi apropie. Poświatowska suferea de o afecțiune cardiacă de la 9 ani (care, în definitiv, a și ucis-o —a murit în urma unei operații pe cord deschis, cea de-a doua prin care trecea, la 32 de ani). Poemele sale sunt marcate de suferința fizică și dorința de a trăi, chiar neputința de a duce o viață banală și un soi de încătușare a poeziei care, în parte, poate contradictoriu, este eliberare, în parte este o sforțare continuă. Unul dintre poemele pe care le consider emblematice pentru efectul Poświatowska este chiar în direcția aceasta:

cred că e greu să scrii poeme

uitați-vă de câte ori nu le iese celor

cărora ar trebui să le iasă

dar mai cred și că nu e ușor

să înghiți otravă să cucerești vârfuri montane

să străbați înot Canalul Mânecii

și totuși toate acestea sunt realizări omenești

de aceea îmi mai iau inima-n dinți o dată

(pag 32)

În postfață, Bartosz Suwiński, poet și critic literar, scrie o biografie a Halinei prin care ne oferă întocmai această cheie de lectură. Aș zice că, totuși, până să ajungi la ea, ghicești ceva din suferințele și dorințele Halinei Poświatowska. Poate mai ales datorită unei teme recurente în poemele sale: iubirea. Tânjește după aceasta de la un pas la altul și, chiar înainte de a se transforma într-un soi de laitomotiv poetic, pare a fi esența poetei, ca un prim motor care pune în mișcare chiar mecanismele poeziei. De regulă, nu tânjesc după poeme de dragoste și, ca motiv pentru o carte, nu m-a atras niciodată suficient (iar aceasta este pur și simplu o preferință personală), însă am putut observa încă de la început la poeta poloneză un miez ascuns, exploziv, sub această dragoste se află o inimă care tânjește după viață ca o tornadă și a cărei identitate se prelinge în fiecare vers într-un mod care devansează ideea de poem romantic și se așază într-un strat existențial limpede. Și, astfel, tocmai prin această claritate te tulbură. Poemele despre iubire sunt, în definitiv, un manifest pentru viață.

pentru mine ai fost doar un dreptunghi de hârtie/ dar inima mea are exact forma asta.” (p. 87)

Inclusiv acest titlu, Când vreau să trăiesc țip (cu un poem omonim) ales pentru această antologie de poeme publicată la Editura Tracus Arte are un rol semnificativ, chiar de îmbogățire a conținutul și ca un manifest pentru amestecul acesta inevitabil dintre viața poetei și creația sa —poate sau nu să fie relevant unde alegem să tragem, în acest context, linia (auto)biografică. Mai important este însă să nu ignorăm această sintagmă din titlu care pare să semnifice în realitate și forța și vulnerabilitatea Halinei Poświatowska, neputința amestecată cu dorința fierbinte de a duce o viață plină în ciuda greutăților fizice. Apneea, dificultatea de a parcurge spații întinse în plimbare, vizitele dese la spitale și sanatorii, tratamente și perioade de boală îndelungate. Desigur, e în sine un titlu foarte bun, de sine stătător —atunci când nu știi nimic despre conținutul cărții, vorbește cu tine la un nivel destul de adânc (ceea ce fac și poemele indiferent de contextul biografic). Ce e țipătul ăsta și ce legătură are cu viața? Prima impresie e una fulgerătoare, poate chiar menită să-ți facă pielea de găină, pentru că e un titlu bun despre care vei avea încă de la început impresia că trebuie să ascundă ceva. Nu știu dacă e bine sau rău să citim o carte de poezie cu contextul poetei/poetului, dar poate uneori e inevitabil (la fel cum probabil nu o să citim niciodată Inimi cicatrizate ca pe un roman lipsit de autor sau de experiența în sine a autorului, chiar dacă este o carte tulburătoare per se). Inima care bate cu dificultate, respirația întreruptă, lupta și dorința pentru viață aceste lucruri se resimt foarte bine în poezia Halinei Poświatowska chiar și în afara contextului biografic, împletite prin firul ăsta roșu al iubirii amestecat cu necesitatea (uneori dificultatea) de a scrie poeme. Versurile o scot la suprafață cu o transparență care-ți oferă într-adevăr neliniște, așa cum ne-a fost promis pe coperta 4. Când termini cartea, ești îndrăgostit(ă) și neliniștit(ă), așa cum se întâmplă adesea în fața poeziei bune.

„în clipa asta/ sună bună doar pentru un raft de muzeu// prea fragilă/ și prea prețioasă/ pentru o folosire zilnică” (p. 106)


Construcțiile sale poetice sunt pe rând fragile și indestructibile, dublează volatilul cu indisolubilul și efectul e marcant, mai ales din mâinile, mintea, esența unei poete a cărei viață se ținea de un fir de ață, de o respirație greoaie, de o inimă în pericol să se oprească oricând. E ceva ce spulberă aici, strălucește până te orbește și asta face parte din efectul Poświatowska de care m-am îndrăgostit.

„deasupra lor în fața lunii imobile/ țânțarii fricii bâzâie din aripile transparente/ iar apoi plouă —poeții se întorc acasă” (p. 42)

Scrie o poezie simplă în care strecoară profunzimi cu iscusință și lejeritate, chiar în ciuda poemelor în care vorbește despre dificultatea de a scrie (poezie) sau absența îndelungată a versurilor, ca cititor nu resimți în mod necesar această greutate. Mai degrabă ești păcălit de lejeritatea cu care pare să mânuiască cuvintele. În ceea ce mă privește, cred că m-a impresionat destul de mult dorința și disponibilitatea ei de a scrie și curiozitatea în contextul acestei lupte cu afecțiunea cardiacă. Atunci când vorbim despre „scrisul ca terapie” nu ne referim adesea la ideea de terapie clasică cu un specialist, a cărei necesitate și importanță trebuie subliniate și astăzi, ci la această componentă extensivă a existenței, acolo unde nici luciditatea, nici tratamentele, nici terapiile nu reușesc să îți oblojească rănile. De fapt, poate că ceea ce Halina Poświatowska ar fi vrut cu adevărat era să nu aibă acea afecțiune cardiacă și poate că poezia a fost modul în care să se revolte și să accepte totodată această soartă. Oricare ar fi adevărul, poezia ei rezistă și e puternică.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...