Am citit prima oară Fotocrom paradis în 2020 și-mi amintesc că pe lângă plăcerea cititului propriu-zis s-a strecurat și o senzație interesantă: că nu pot pune cu adevărat degetul pe poezia din volum și că mă lasă suspendată. Nu știu foarte clar unde sunt pentru că în același timp îmi e greu să delimitez, să grupez și să identific versurile (cu ceva). Probabil că senzația cea mai la îndemână în acest caz este cea de diferență, o diferență care în parte narează disocierea dintre cadre și intenții, iar în altă parte delimitează pur și simplu diversele scenarii din poezii, ca un fenomen de decuplare. Eram curioasă dacă această primă impresie asupra versurilor o să rămână în picioare și la o re-citire. Așa că atunci când m-am (re)apucat de Fotocrom paradis am fost nu doar curioasă din punctul ăsta de vedere, ci chiar într-o expectativă emoționa(n)tă, ca să zic așa.

Reîntâlnirea cu primul poem a fost ușor magică: nu doar pentru că a fost unul dintre preferatele mele și la prima citire (minunat că s-a păstrat această consecvență, nu mi se întâmplă foarte des să experimentez această unilateralitate în senzație), ci și pentru că mi se pare că am reușit să sap puțin mai în adânc și să am o impresie nouă asupra întregului volum din start. În primul rând, un lucru la care nu m-am gândit prea mult când am citit pentru prima oară cartea, acest poem este separat structural de restul cărții (avem în continuare două părți: Melancolie și celebrări și Spre zona liberă). Dar nu doar structural și intențional, ci și ca semnificație: Punct de frontieră. Marchează începutul cărții din toate punctele de vedere și se susține inclusiv ca ultim poem, atunci când termini cartea e interesant de revenit la semnificațiile sale pentru că oferă o perspectivă de ansamblu frumoasă care poate să fie pe rând și complexă și condensată, așa cum ne-a obișnuit poezia cu turnurile sale paradoxale ultra-simpatice (o scriu fără ironie; de fapt, cred că de multe ori e terenul perfect pentru întâlnirea & transformarea incongruențelor).

Prima parte, Melancolie și celebrări e preocupată de o analiză de suprafață a perioadei târzii a copilăriei (sau perioada prematură a maturității, în funcție de lumina pe care vrei s-o oferi). Cert este că avem mai mult ponturi decât declarații clare — dacă identificăm din când în când note autobiografice, trasee ale memoriei și relații precise, atunci o facem fără elemente concrete sau revizitabile fix în aceeași manieră. O primă impresie care s-ar putea crea aici ar fi de ascundere — sau de acea acțiune voită a omisiunii ale cărei cauze multiple sunt sau nu relevante. Mi s-a părut atrăgătoare această ascundere, efectul nu este neapărat al unei curiozități nehrănite, ci mai degrabă a unui soi de universalitate.

În primul rând, poate sesizăm aici o diferență, un mod distinct în care să vorbești despre lucrurile apropiate ție — ceea ce numim în general eu poetic nu se vede aici decât la suprafață. Circulă, analizează, zboară, nu îl poți prinde. Ceea ce poate, luat ca atare, nu ar fi cu mult distinct de alte volume, însă ce mi s-a părut intrigant și la aceasta a doua citire este că nu doar vocea poetică nu este cuantificabilă cu adevărat, dar nici elementele mai mult sau mai puțin distinctive pentru sine/cu notă semi-autobiografică, să zicem, nu sunt. Ceea ce crează în continuare, într-adevăr, un dublu efect de universalitate. Dacă m-aș gândi mai succint la modul în care am citit eu această primă parte, probabil aș spune că e ca o re-vizitare a perioadei pre-maturitate cu un accent pe relații, pe ce înseamnă și mai degrabă ce nu înseamnă ele (poate în special relațiile de familie prin care am putea traduce chiar util o parte din titlul secțiunii, anume „melancolie”). E o mică reîntoarcere voalată la tot acest univers, cu sclipiri diverse și căderi similare, cu trucuri de limbaj care avansează universalitatea pe care am menționat-o, în același timp ascunzând și livrând din când în când —desigur, neașteptat — bucăți din ce pare a fi sinele. Pare în aceeași măsură să fie un demers al deziluzionării — cu toții credem că suntem speciali cel puțin într-un moment al vieții; dar suntem? Revizitarea memoriei, chiar și sub formă voalată, e un prilej de a te (auto)descoperi și a face pace cu părțile și benefice, și mai puțin benefice. E interesant de văzut dacă această explorare oferă un răspuns sau suspendă întrebarea: cât de specială sunt?

Chiar și la a doua, a treia privire, rămâne frapantă distanța pe care și-o asumă vocea — dar și această desprindere de ceea ce de obicei identificăm ca fiind un demers lucrativ/util pentru construirea identității: legăturile de familie, de exemplu, sau lipsa lor, adolescența. Toate acestea sunt analizate mai mult sau mai puțin voalat din perspectiva ruperii — fie că vorbim despre trecerea în timp, sau pur și simplu a unei asumări mult mai puternice, a unui, să zicem, toate astea nu au legătură cu mine, reneg și reconstruiesc. Între poemul incipient și tot demersul complicat din prima parte a volumului mi s-a părut că am identificat din când în când o contradicție — o luptă între ce este și ce vreau să fie, ce ar fi putut să fie și ce nu trebuie să fie. Lupta nu e însângerată, nici măcar emoționantă, mai degrabă ascunsă în explozii de lumină. Lumină când rece, când caldă.

Am putea spune că demersul spre a doua parte, Spre zona liberă, ne oferă chiar un efect de bildungspoetic. Prematuritatea e plină de melancolie și celebrare, ruperea și avansarea în ceea ce urmează a deveni maturitate, cu bani, fără bani, cu petreceri, cu diminețile spre muncă, trucurile care ne duc ba în trecutul comunist, ba într-un viitor ambiguu, neasumat — toate astea sunt mici scenarii, poate fragmentare, dar de succes pentru un proces de formare. Aceasta a doua parte pare să se mute într-un registru mai complex, și în limbaj, dar și în subiectele pe care le explorează. Nostalgiile, melancoliile, crearea/ruperea/migrarea relațiilor diverse, celebrările, toate acestea au consolidat „zona liberă” —care este sau nu o capcană sau care, și mai bine, uneori e o capcană, uneori nu e o capcană, așa cum poate ne-a învățat pe toți viața adultă. Poate că nu degeaba un poem își oferă libertatea absolută de a descrie esența vieții adulte, reprezentativă cel puțin procentual pentru mileniali, un pic ironic, un pic adevărat, un pic usturător, un pic calmant:

„Deci bani și un pic de realitate

distorsionată ca-n vise

să te poziționezi în fiecare secundă

gata de luptă

pe punte și liber” /pag. 62, poemul Condiții, necesități

Navighează lin în schema internă a poemelor: prin lin, mi-ar plăcea să citim exploziv, uneori complex și prin ascundere. Vorbește despre multirealități întortocheate, dar nu lasă la o parte nici problematica etică a devenirii. De fapt, mi-a oferit aici niște indicii mai mult sau mai puțin precise despre identitate și despre căutare. În parte devenire, în parte trasarea concluziilor, un bildungspoetic omogen, dar plin de explozii, de nopți electrice care par să sugereze nu atât distracția, cât trecerea, cât re-conectarea, cât depășirea unui stadiu primordial pentru a intra în altul. În acest sens, cartea e absolut electrică. Ajunsă la final, mi-am dat seama că există multe diferențe în interpretare între cele două lecturi ale mele. Și că nu sunt convinsă că vreuna dintre ele este mai adevărată sau mincinoasă — de fapt, așa cum mi se întâmplă adesea, sunt gata să confirm că nimic din ceea ce cred eu despre cartea asta nu e adevărat, dar în aceeași măsură nu poate să nu fie adevărat. Nu pentru că aș fi neapărat de acord cu Barthes, deși e mereu tentantă dispariția autorului în interpretare, însă mai degrabă mi se pare în continuare că cititorii au o capacitate terifiantă de a transforma întregul unei cărți.

În orice caz, cea de-a doua experiență cu Fotocrom paradis a fost superbă. Reîntoarcerea la poemul de început după lectură a fost într-adevăr benefică. Acest demers bildungspoetic pe care mi s-a părut că l-am văzut din când în când mi se pare totodată că se înscrie într-un soi de anti-autobiografism lucid, de parcă și-ar asuma un proces conștient de respingere din care, uneori, se naște reversul. Și, deși poezia care închide cartea este mai mult decât nimerită — mai ales din unghiul ăsta în care dă răspunsuri, trage concluzii, închide demersuri, își propune lucruri pe care le reușește sau nu, dar le afirmă când cu o autoritate rece, când cu o forță plăsmuită ingenuu—totuși, mi se pare că și punctul de frontieră e universal valabil pentru fotocrom paradis.

“Punct de frontieră

Acasă nu e întoarcere

și nu e escapadă.

O înaintare obosită

și motorul e furia aprofundată

de la origini.

Cineva se rupe din realitatea grea

și cineva se rupe de realitate.

Nu sunt aici pentru vizite,

să refac legături

să reproduc apropieri sau distanțe.

Nu sunt aici să primesc energia de la sursă.

Nu există decât distanțe.

Materia vie e în primul rând separare.

Apropierea e suprapunere

suprapunerea e contaminare.

Nu sunt pentru reconstituirea portretului de

familie,

nici a adolescenței vag dobândite.

Nu sunt pe fugă

sunt rezistența la familie și profesie.

Sunt aproape —aici— în iarbă —

împotrivirea.

Expuși, ca vecinii pe câmp

facem cu mâna, căutăm adierea

unei după-amiezi senine.

Nu mă feresc.

Poți să treci peste mine,

dar știu că mă vei ocoli cu mare distanță.

Acolo, politicos și umil

ești în siguranță.”

/p. 10

Fotocrom paradis , Deniz Otay, OMG, 202

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro