Dario Fo, Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei, Traducere din italiană de Vlad Russo, Humanitas, 2019
Discuția despre emanciparea femeii începe întotdeauna așa: „suntem în secolul XXI, femeile ar trebui să aibă drepturi egale cu ale bărbaților”, ‒ dar citind romanul Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei semnat de Dario Fo, tradus din italiană de Vlad Russo la editura Humanitas în anul 2019 ‒ am dedus că în secolul XVII a existat emancipare, această emancipare este întruchipată de Regina Cristina a Suediei. După ce am citit acest roman, pot să și înțeleg că actualmente Suediei i-a fost ușor să primească cu brațele deschise președinția unei femei, la acest aspect a contribuit și faptul că au existat precedente de conducere exclusiv feminină în istoria Suediei.
Dario Fo adună informații din istorie și conturează un personaj feminin fascinant, curajos, plin de viață, complex, liber în cuget și-n simțire, fără prejudecăți, care se opune convențiilor patriarhale cu orice preț, chiar cu prețul de a abdica. Când citești romanul Ca din întâmplare femeie…, în timp ce urmărești cu o anume consecvență notele Reginei Cristinei de jurnal atent introduse între pasajele dialogale și narative, îți spui ‒ vreau să fiu așa cum era Regina Cristina. Ce are Regina Cristina atât de remarcabil? Se impune. Își apără drepturile. Își menține libertatea și își conturează individualitatea căutându-și constant profesori printre cei mai învățați oameni ai vremii.
Intră în scenă un mecanism foarte bine pus a punct și spectaculos pus în lumină, un mecanism care funcționează de la începutul lumii și în jurul căruia cu toții se coalizează, manipularea și chiar cererea să se realizeze o căsătorie la tron, iar aici îmi permit să transcriu un citat mai larg care conține magistralul discurs al Reginei Cristina, discurs în care își argumentează alegerea de a nu se căsători:
„Am numărat peste treizeci de oferte minunate, care-mi ofereau partide demne de luat în considerare, nobili de înaltă stirpe gata să-mi ceară mâna. La urma urmei, dacă vreau să urc pe tron în chip legal, trebuie să obțin un permis numit soț. În acel moment însă, voi fi regină doar cu numele, domnia va fi dominată ‒ scuzați calamburul ‒ de bărbatul cu care m-am căsătorit, adică regele. Dar dacă vă voi spune că nu? Că nu-mi convine? Vă veți ridica toți în picioare, declarând că legea nu-mi îngăduie. Dar eu vă voi răspunde că tatăl meu, Gustav Adolf, care a scris și semnat ultimul decret înainte de a muri în bătălie pentru mărirea patriei sale, a stabilit că eu pot fi regină și fără soț. Dar de ce să refuz un soț? vă veți întreba. Cea mai veche lege, redactată de Dumnezeu în persoană, adică Biblia, afirmă că femeia trebuie să-i fie sprijin bărbatului, să asculte fără șovăire, să-i dăruiască fiii de care are nevoie, să țipe în durerile facerii, dar să tacă imediat după. Ei bine, îmi pare rău, dar nu accept. Această lege nu e corectă, e o agresiune josnică împotriva femeii, chiar dacă e recunoscută ca regină. Iar josnicia cea mai mare este că-mi faceți propuneri, dar până la urmă nu-mi acordați dreptul de a alege.” (p. 47)
Lucidă, conștientă de capacitatea bărbaților de a seduce și a stăpâni, Regina Cristina trasează o direcție clară pentru viața sa. Nu este împotriva concepției de mariaj clasic, tradițional, ci împotriva tăierilor libertăților unei femei după căsătorie și a preluării puterii de către bărbat:
„Un țăran cumpără glia pe care urmează s-o semene și s-o facă fertilă după ce gustă o bucățică din ea, o mestecă și chiar o înghite. După miros și gust, țăranul îi descoperă valoarea. Apoi. Cu plugul și cu sapa, o frăgezește, o îngrașă, o stropește și o udă cu propria sudoare. Iar când răsar primele flori și apoi primele fructe îi mulțumește lui Dumnezeu pentru rodnicie. Ei bine, în această alegorie eu sunt glia, și nu-mi convine să fiu săpată fără să-l fi ales eu pe cel menit să mă pătrundă cu plugul. Sunteți scandalizați? Îmi pare rău, am încheiat, și n-am de gând să vă răspund la nicio întrebare.” (pp. 47-48).
Bineînțeles că începem să ne punem aceleași întrebări valabile oricând în dreptul femeilor: Sunt femeile cu adevărat libere? Sunt femeile niște contracte cu un preț bun pentru favoruri nelimitate? Sunt femeile anexe ale bărbatului? Se simt fericite în căsătoria tradițională? Este căsătoria o opțiune deliberată, sau o condiționare a societății? Astfel de întrebări declanșează alegerea eroinei lui Dario Fo. Mergând mai departe pe firul terapeutic al acestei lecturi, pot să spun că romanul oferă încredere. Încredere că dacă Regina Cristina a putut să abdice de la tron, astfel pierzând regatul Suediei, bani și alte beneficii ‒ în favoarea libertății sale de expresie și pentru a trăi în conformitate cu vocea sinelui său, atunci oare ce nu poate da o femeie pentru a obține libertatea pierdută printr-un mariaj? Ei bine, Regina Cristina nu are nevoie de validare, când pleacă nu se justifică, nu argumentează, nu dă explicații nimănui, aceasta este o atitudine care ne arată că este stăpână pe destinul ei.
Uimitoare este capacitatea Reginei Cristina de a trece peste respingere (este respinsă de mama sa la naștere și o crește Anna Svenson), peste manipulare (manipularea mulțimii când îi cere să se căsătorească), peste trădarea lui Magnus (se căsătorește cu Eufrosina), trece și peste trădarea lui Gian Rinaldo Monaldeschi. Dacă ne-am afla la școală ni s-ar preda Ca din întâmplare femeie… ca pe un bildungsroman, pentru că urmărim formarea unei protagoniste încă de la începuturile vieții sale maturizându-se și trecând prin tot felul de peripeții, adunând în jurul ei figuri iconice: Deccio Azzolino, René Descartes, Blaise Pascal, Pierre Gassendi, Hugo Grotius, Giovanni Battista, Molière. Eu l-aș preda ca pe un roman al emancipării femeii și urmările emancipării. Pare ofertant să fii patriarhală într-o societate patriarhală, și pe termen scurt chiar este, dar pe termen lung este distructiv din toate punctele de vedere. Adevărata emancipare începe din punctul în care femeile se susțin unele pe celelalte și nu devin instrumente ale unui sistem care seamănă bine de tot cu ce a descris Margaret Atwood în capodopera ei Povestea slujitoarei. Dario Fo desprinde din istorie file pe înțelesul tuturor, file de matriarhat, și ne demonstrează încă odată că indiferent de statut femeile sunt ținta. Sunt ținta atunci când vine vorba să li se ia ceva. Bunul de uz. Regina Cristina se poartă ca o regină, are atitudinea unei femei de neînvins, unei femei care nu se supune și nu primește ordine, în aceeași măsură în care nu ordonă. Ea conduce extrem de democratic, faptul că fiecare are un cuvânt de spus devine confuz. Oamenii sunt învățați să execute, a gândi nu le e deloc confortabil. Regina Cristina i-a învățat că rațiunea și respectul față de propriul sine și propriul destin sunt valori de nenegociabile. Aș arbora acest roman în centrul lumii.
