Am citit-o prima oară pe Angelica Stan cu volumul O femeie urmărește ploaia de la etajul opt, un volum apărut în 2020 la Casa de Pariuri Literare și m-a intrigat și atras tare modul în care a redat spațiul, cum a navigat cu emoțiile prin cadre arhitecturale precise, îmbinând nuanțe calde și reci cu ușurință. Am fost foarte curioasă să citesc și noua sa carte, exponate de artă brută, apărută recent la Casa de Editură Max Blecher. Am prins lansarea ei la Institutul Blecher și am ascultat-o pe poetă vorbind despre conținutul cărții și chiar citind câteva poeme. Mereu am simțit că experiența asta pe viu a poeziei poate să te ajute să o înțelegi mai bine (sau diferit). Au loc contraste destul de interesante. Cred că timiditățile inevitabile la contactul cu publicul sunt reinventate în scris — uneori complet transformate. În cazul Angelicăi Stan, simt că avem de-a face și cu un soi de prelungire — și că, acolo unde ni se deschide o portiță spre vocea posibilă a poetei, dezlânată de ficțiuni, trucuri sau invenții ingenue, avem prilejul să observăm câteva licăriri de timiditate aproape elegantă, complet fragmentară și fluidă (deci, imposibil de punctat categoric altfel decât ca senzație).

E în primul rând fascinant cât de diferite sunt aceste două cărți — ca stil, construcție, expresie. Despre diferențele de la o carte la alta am vorbit cu Ștefania Mihalache într-un dialog la Perfect Contemporan— e un lucru bun sau nu? Ca cititoare, dar și ca poetă, mi se pare un izvor de creativitate și nu o piedică, în niciun caz. Am simțit că există această diferență foarte mare între O femeie urmărește ploaia de la etajul opt și exponate de artă brută, nu pentru că ar părea neapărat scrise de o persoană diferită și nu ar exista o marcă distinctivă poetică, ci poate pentru că acel cadru arhitectural pe care l-am descoperit în prima, devine aproape o antiteză în cea de-a doua. Atenția cu care sunt traversate și accentuate spațiile în prima mi se pare că e dispersată aici unde spațiul nu mai este un personaj principal, ci devine un soi de supportive character cu un rol de altfel precis și important. Dar care nu mai înghite poezia. Nu o acaparează cu lăcomie pentru a fura tradiționala lumină a reflectoarelor, ci construiește în jur pentru a scoate la iveală senzații, euri, personaje, chiar și scenarii ale singurătății.

Sunt două elemente predominante aici pe care le revizitează cu o componentă senzorială puternică: parcul și muzeul. Mi se pare că avem de-a face și cu o entitate mai mare relativă la spațiu (ca un oraș), dar care își păstrează fluiditatea și pare să își schimbe cadrul în cele patru părți ale cărții (una cu mediul, o vietate ca oricare alta, canarul de mină și în numele speciei). Poemele (toate) fără titlu sunt elemente de susținere, distinctive, pentru fiecare cadru creat cu grijă, bine ancorate în secvențele-categorii exponențiale. Dar ce e poate cu adevărat halucinant la poezia din exponate de artă brută este tocmai modul atât de frumos și neașteptat în care a îmbinat realitatea cu vegetalul și spațiul, are o fluență care te poate cuceri instantaneu. Nu este lipsită nici de fragilități, nici de durități, îmbină scenarii și senzații distincte printr-o subtilitate adesea aparent crudă, dar care tinde să își dezvăluie ascunzișurile mai empatice și implicate odată ce explorezi mai atent.

Ce m-a intrigat într-un anumit punct a fost faptul că am simțit pe alocuri o undă de frică pe care nu am putut s-o localizez. Există o anumită pasivitate în discurs în ceea ce privește așteptările — de parcă ne îndreptăm aproape apocaliptic spre o anumită concluzie pe care am învățat s-o acceptăm și, în loc de frământare, avem expunere. Expunerea unui sine care se schimbă și pare că avem de-a face cu personaje multiple. Expunerea îmbinărilor de cadre, a elementelor vii cu cele lipsite de ființare, trecând lesne de la elemente și imagini concrete la rememorări și cadre afective variabile. Poți citi într-un punct despre mărul decojit de mama (un cadru al amintirii sensibil care te va înduioșa ușor) și în altul despre angoasa aparent retorică cu privire la poezie, căreia trebuie să îi oferi întotdeauna acest motiv de-sine-suficient:

“în fond ce știm noi

despre poezie?

mai nimic

doar că atârnă greu

și se simte

la nivel celular.” (p. 61)

Am citit complexitatea și divergența cadrelor ca pe o metamorfoză (ceea ce în mintea mea se lega foarte bine cu triada real-vegetal-spațial). Este aici și o libertate de expresie admirabilă — nu există nici o piedică spațială sau morală, nicio conexiune cu persoanele care vor citi vreodată aceste versuri și plutirea se face lesne de la cadre ce par a fi personale (poate chiar intime) la unele de natură science-fiction, de creare și reprezentare a unor lumi distincte și care prefigurează un viitor — e adevărat, nu neapărat blând și grozav, dar aparent inevitabil. Cred că m-a luat prin surprindere descoperirea fricii nu ca motor, ci ca o pânză foarte fină pe care, dacă nu ești atent, chiar nu o vezi/simți deloc, poate să fie doar o mare înșelătorie.

E poate la fel de interesant pentru cititor să descopere unde e Angelica Stan în poemele astea pentru că pare să fie și să nu fie în același timp. Avem de-a face cu un imaginar puternic populat de un peisaj foarte divers. Din când în când pare să existe un protagonist, locuitor și posesor al senzațiilor, observator al exponatelor brute, oricum vrem să-l numim. Însă, când dăm pagina, riscăm să-l pierdem. Această diversitate este antrenantă pentru cititor — și ca cercetare, dar și ca experiență. În aceeași măsură, sunt multiple cadre în care avem de-a face cu tematici mai mari ca singurătatea și inadecvarea, mereu dublate de versuri concrete, artificii și trucuri de limbaj care îmbină ființări și detalii diferite (acest trio real-vegetal-spațial) și astfel prind o formă unică foarte atrăgătoare (poate nimic complicat, simpla plăcere a cititorului de a se afunda în versurile respective).

“e un muzeu înghesuit într-un pantof

ajuns din întâmplare pe fundul oceanului.

deasupra

pe uscat cineva îl caută.” (p. 9)

În exponate de artă brută am avut ocazia să văd cu ochii mei cum se desfășoară libertatea de expresie dezlânată de așteptări și norme, acolo unde exponatele de artă brută nu sunt doar un artificiu de limbaj care dau un titlu bun, ci o reprezentare satisfăcătoare a poeticii. Treci ușor de la senzații brute la admirație, la fel cum ai face-o în fața unui exponat înfiorător care te-ar face să te simți, în același timp, și înfrigurat/inadecvat, cât și spectator al frumuseții (e deja o banalitate atunci când e vorba de poezie, cea care poate să creeze cel mai divers fațete neașteptate ale frumuseții). Cred că aș putea rezuma experiența acestei cărți, într-un final, cel mai bine prin versurile acestea de la pagina 40:

“și părți din mine

încep a se îndepărta inegal

una de alta

reci ca spinările pietrelor

în nisipul plajei

peste noapte.”

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro