Rug m-ating de tot să pot pricepe chiar dacă nu dintru-nceput poemele sunt îndoiala în trupul de sub spartul scut şi-i prea stupid în cortul vostru în care voi cu sacii plini vă daţi în petec ori de-a surda numai poetul peregrin nemulţumit de-aşa scofală se lasă-ncinerat pe crini... Timbru erele glaciare chiar se măsoară câte s-au strâns în peretele-acesta posac râd, camuflez al tristeţii capac dureroasă pomadă zăpada şi zelul cu care-mi cade pe cap cât să mai fie până la-nnodarea poveştilor ce necesară-i uneori o poveste în care să crezi – hai să zicem – de luni până sâmbătă seara, talpa respiră cald petrecută de lut metalul melancoliei dă trupului luciul atât de plăcut al îmbătării de sine când podelele râd în răsfrântă lumina fructului sanctificat şi muşcat de-un sărut fără-ndoială, toate-ale lumii ajung într-un punct, totul se vrea scotocit şi băgat în seamă în infinit ingrat zăcământul cunoaşterii o durere numai a mea se-nfruptă din mine umilită de seve tot înainte dureri radicale, ofuri medievale-n gheara posesiei, obsesiei, (toate fir-ar să fie-n progresie) vanitatea nu le mişcă pe toate din loc, dar nu e vorba desigur numai de asta-n craterul câtor repetabile palme fizice, metafizice cum adevărul scapără rar şi blând ca surâsul unei seminţe-n adânc care-a visat sub zăpadă mugurii pofticioşi de lume-ai pădurii eu, încăpăţânat-melancolica, mă împresor şi cu ţăndări de vânt... poetul om arterele rămân carnivore tot primitivă li-e vrerea cu alte cuvinte sunt şi eu om poetul este un om antisentimentală mă vor, să nu stânjenesc să scormonesc portmonee, tarife zilnice (le mai spun afişele tragediei: «înţelege-te singură») - iată flerul câtorva insomnii de jăratic şi de ce nu, suspine?! când aţipesc întrebările în javra de trup repetent mă destind între cine ştie ce drumuri în fapt mă sacrific jalnic mânuită de împrejurări am curajul suprem să calc pe sufletu-mi incandescent mă rog sa rămân totuşi cât mai terestră din dureri şi contraste mă umanizez mă vindec de orice orgolii suntem în stare de-o viaţă frumoasă chiar dacă am murit astăzi trăiesc mai departe mă spăl în ape mai limpezi mai adăpostită, mai puternică-n ştiinţa de sine... terapie rupt de podea ca din cuie cauţi un suflet în jur, într-un vis, într-o carte pagini proeminente ţi-arată cum să mai ieşi din nevoi anemii, astenii de sezon, zbor caligrafic prin foi realitatea fierbe până te-apasă să mă simt îmi tot spun ca acasă las fereastra uscată din mâini o hrănesc cu iarba albastră mătura cu coadă a melancoliei scutură fărâmele negre de gând steaua mea blândă se-mbracă de sărbatoare se va lăsa (pesemne) (o vreme) privită-ndelung adevărul zgârie strecurând umilinţe trupul mânuit de fisuri (mi le vor) caracatiţa melancolică zvârle flori tuturor asigurându-i de o puzderie de sentimente (şi aici se poate vorbi de-un succes al mecanicii) bătăliile strâns câştigate ori primite de trup defilează-n oglinda tristeţii cât să-ţi spui la ce bun măştile voastre mă muşcă de faţă mai bine vă uit sufletul îşi caută fără-ncetare cetate şi scut ... strai de cuvinte hora-nteţită-n sforile-i grave destinul resturi din arse demersuri la monumentul înalt beneficiarul de sentimente la care trudise atâta lumină suavă cât soarele tropical, vreau să spun gândul, ţine ostatecă-n templul de jar al memoriei clipa dintâi, cât sânge de bal traversează câmpul imaginaţiei dacă eu nu mai ard în acest pestriţ carnaval asumat unde saturaţi ori striviţi de banal bântuiţi de taine şi stridenţi în culori papagal implorăm te miri ce în genunchi în numele dragostei şi-al sfântului Ideal- duhul de-aseară ori mâine- deghizat şi-nţolit în cântec, filtrând minutul cu noimă şi rar când fumegă fusul orar, în strai de cuvinte mor lupi iar puşca e-n mâna poetului, tot el lustruitul ori transpiratul ogar... Poem lucid pastelul se consumă-n azur strada imaginaţiei numai zvelteţe şi zâmbete doar realitatea nu mă adăposteşte trupul treaz devine spongios îmbibat cu neliniştile lui omeneşti refuzând cu premeditare blazarea, prozaicul, abulia, cinismul numără zilele-nseninate-n frumuseţea şi bucuria de-a le aşterne pe-o hârtie tot ce amân e pentru secolul următor pân-atunci conserv istorii sălcii gânduri regrete-n undele umede ale reveriei de suflet trag şi raze zburdalnice pământul acesta vrea sa mă dăruiască-n cuibul ferit al nemărginirii unde, furişaţi pentru iubire cât pentru eternitate, vom scrijeli şi muri până la poezie S.O.S. în spiţerii sentimentale unii (isteţii) scot tarabe stabilind preţuri fixe poeziei ori gramului de melancolie...
ANGELA NACHE MAMIER
A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București. Stabilită, prin căsătorie, în Franţa, în 1987. Este membră a Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2012 și membră a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec. A colaborat la numeroase publicații românești: Astra, Vatra, Luceafărul, România literară, Tribuna, Braşovul literar şi artistic, Litere, Zona literară, Citadela etc. și franceze: Salmigondis, Le Carnet de Lierles, Midi Libre, Journal d’Elbeuf, Paris-Normandie, Thau info, Gardiolarem. A fost inclusă în Almanahul scriitorilor brașoveni din 1982, în Scriitori români din anii ’80-’90 (editor Ion Bogdan Lefter), în Brașovul în 100 de poeme, 2000, în Antologia de poezie Hai Hui, 2012 ș.a.. A avut o importantă activitate cenaclieră la cenaclurile de Luni, 19, Astra etc. În Franța a creat și animat cenaclul Musc’art. A fost invitată la festivaluri internaționale de poezie: Lodève, Rencontres du Sud (Frontignan), L’Echo de la Parole (Frontignan, Pézénas), Autre Sud –Marseille, Souffles-Montpellier. A cret și prezidat concursul internațional de poezie La poésie avant toute chose. Debutul editorial: în 1982, cu volumul de poezie Miraculum, prefaţat de Mircea Iorgulescu şi premiat de Editura Dacia; Premiul „Cartea anului 2014” pentru volumul de versuri scara b, apartamentul 3 (2016).
