0 10 minute 1 an

Cartea Alinei Purcaru începe cu un citat din romanul Pe pământ suntem strălucitori o clipă de Ocean Vuong — acest lucru e un prim semn că vom citi într-adevăr o poezie preocupată de splendoare, așa cum ne sugerează mai întâi titlul, dar și coperta. Este, de asemenea, un indiciu pentru mine ca cititoare, intuiesc ce va urma și, în același timp, sunt plină de admirație pentru că și mie mi se pare că Ocean Vuong spune lucruri demne de a fi transformate în îndemnuri la începutul altor cărți. Am fost, deci, curioasă și într-o expectativă luminoasă[1] de la bun început.

Ce fel de splendoare este aici? Să ne așteptăm la ceva extravagant? La nopți și zile ieșite din comun, lucruri speciale și luxoase care-ți iau ochii?

Mihnea Bâlici scrie o cronică excelentă la cartea Alinei Purcaru în scena9 (“Un manifest glam”) unde remarcă înclinația pentru glam începută în 2020 de poeta Deniz Otay cu Fotocrom Paradis[2]. Remarcă și acesta așezarea glam-ului într-un registru diferit. De aceea (poate neașteptat) nu avem totuși de-a face cu o idee de glam extravagant sau ceva ieșit din tipare, nici măcar electric/electrizant. Va fi o surpriză plăcută și caldă să afli că splendoare se află printre noi. Întoarcerea Alinei Purcaru la poezie este marcată și printr-o reinventare a modului în care scrie: mai blând și mai senin[3].

Alina Purcaru a ales într-adevăr să scrie o poezie senină — dar asta nu înseamnă că este lipsită de teme importante. Probabil că nici nu este o carte tematică, în sensul în care nu se preocupă primordial cu analizarea și aducerea în față a unor subiecte cheie. Nici nu își asumă un țel nobil al schimbării (interne sau externe) care, în definitiv, este destul de înșelător. Cu toate astea, prin poemele din Tot mai multă splendoare reușește să transmită lucruri importante din punct de vedere social (de care sunt, la rândul meu, foarte atașată): identitatea, feminismul, relația cu corpul, ecologia (versus) consumerismul, dar și modul în care ne raportăm la corp și gen în funcție de spațiile pe care le traversăm. Aceasta din urmă aduce cu sine și problema siguranței. Mi s-a părut elegant modul în care a făcut aceste incursiuni — sunt marcate de o oarecare subtilitate, dar și de o tandrețe neașteptată care pare să promită înțelegerea, dar nu și absența nedreptății, nu și lipsa dorinței ca lucrurile să se modifice.

De fapt, cartea Alinei se deschide printr-un poem în care își imaginează că este pe rând mai multe personaje masculine (primul fiind un bărbat suedez). Este fascinantă întotdeauna perspectiva acestei metamorfoze, dar e mai cu seamă ilustrativă pentru ipostazele opuse (și nu neapărat întotdeauna opuse, ci și diverse). Poeta nu își deschide volumul într-un mod inconfortabil, dar primul poem m-a făcut să mă gândesc de la bun început la fenomenul mișcării și așezării în spații publice în funcție de corp și gen. Acest lucru este perpetuat nu doar în ceea ce privește mișcarea în diverse spații care generează distracție, petreceri, traversări geografice în regim singular, ci și în ciclul poemelor sportive — unde, neintuitiv pentru mine, femeile trebuie să renunțe la ce au în poșete înainte de a intra pe teritoriul sacru. Siguranța, modul de manifestare și reprezentare devin complet diferite: de aceea, ipostaza acestei metamorfoze (în bărbat suedez, în băiatul singur, într-o imagine generată pe calculator etc) nu este doar un truc poetic foarte reușit, ci și un manifest feminist subtil. Care nu rănește, nici nu atacă, dar într-adevăr constată un lucru pe care mulți și multe nu-l vom găsi confortabil sau plăcut atunci când săpăm în dedesubturile semnificative. Rămân blânde și încurajatoare aici tocmai tonul și lipsa disperării din vocea poetică pe care pare să le fi obținut și ne promit(e) o privire mai bună asupra lumii.

Cu poemele scrisori adresate unei vloggerițe din Copenhaga, Gitte, Alina ne prezintă o fațetă sinceră a ecologismului (înotând subtil prin problematica etică): dorința de a îmbrățișa fenomenul zero waste, veganismul, eforturile constante de a o face și, în sfârșit, incapacitatea de a merge până la capăt, sclipiciul și plasticul fiind nu doar embleme ale consumerismului, ci și două din lucrurile preferate ale copiilor — cărora, aflăm, chiar nu le poate spune nu. Această ambivalență nu stârnește neadecvare și autoînvinovățire (ineficiente și contraproductive atunci când nu stârnesc schimbare, ci doar autoviolentare). Poate tocmai de aceea lasă portița deschisă către problema etică a ecologismului, către dorința de a fi mai buni, mai grijulii, mai pricepuți la a învăța cum să ne tratăm nu doar corpurile și mișcările în lume, ci și lumea în sine. Cititorii nu se vor simți însă atacați sau excluși pentru incapacități și stângăcii, ci mai degrabă vor putea relaționa cu dorința de a face eforturi mai eficiente și dificultatea de-a o face atunci când spațiul social-politic nu îți înlesnește aceste dorințe. Cu toate că volumul Alinei Purcaru nu este o critică social-politică, această conștiință este mereu prezentă (ca și altele la fel de importante cu privire la discriminări și dificultăți în raport cu mișcarea în diverse spații publice, de exemplu). E un element subtil, nenumit, care întregește poemele.

Splendoarea o s-o găsim, cred eu, tocmai în această schimbare de direcție a poeziei Alinei Purcaru. Pentru că, deși sunt multe lucruri aici care ar putea să alunece pe o cale sigură a negativismului, a frustrării, a manifestărilor cel puțin parțial violente (dacă nu chiar a unei răceli exagerate, clinice), nimic din toate acestea nu au loc. Chiar și în poemele în care relatează inadecvarea la orele de sport — frica, dorința de a avea mai mult control asupra corpului, dificultatea de a dobândi flexibilitatea și agilitatea pe care alții par să o aibă per se (lucruri cu care am rezonat în întregime și încă puțin), nu ne lovim de nimic dur, nu suntem aruncați în vid. E fascinant pentru mine cum reușește să mențină acest ton blând pe tot parcursul poemelor și să le introducă atât de lesne (cel puțin în aparență) în registrul speranței și splendorii. Întotdeauna marcate și de promisiunea, dacă nu a unei lumi mai bune, atunci măcar a unei priviri care să salveze din ghearele încrâncenate ale vieții (uneori fricii). Sigur că pentru a face față, trebuie s-o privești în ochi și, de multe ori, asta înseamnă să începi cu tine — chiar pentru a nu perpetua aceleași anxietăți și înspre ceilalți, pe care nu-i vrei pradă acelorași nesiguranțe/temeri.

“În timp ce frica se cațără, mă gândesc: dacă fetița ar trăi cu

frica mea?

(așa îmi demonstrez eu că fac față panicii:

alimentând-o și rezistând la ce urmează).”

(p. 91)

Activitățile culturale și creative intense ale Alinei Purcaru mi-au dat mereu impresia unei persoane senine, dar sigure, hotărâtă și echilibrată în discurs chiar și atunci când vorbește despre lucruri inconfortabile, cu o asumare reală a propriilor idei și manifestări. Descopăr de data aceasta o poezie care se aseamănă acestei imagini.


[1]         Referire la titlul cărții Expectativa luminoasă de Andrei Dosa, o formulare la care tot revin în anumite situații și despre care-mi vine să cred de multe ori că e ușor să devină emblematică. Cartea a apărut la OMG Publishing în 2020.

[2]         Cu volumul Fotocrom Paradis, 2020, OMG Publishing.

[3]         Așa cum o remarcă însăși poeta la finalul cărții, în cadrul secțiunii ”Mulțumiri”. Am simțit că avem de-a face cu o poezie senină destul de repede și m-am bucurat să citesc asta pentru că e ceva liniștitor în armonia dintre cititoare și intențiile autoarei.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.

Scrie despre cărți pentru că le iubește.

A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...