Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spune-mi, te rog, cine este Berti Barbera și ce mărturie depune despre sine?

Berti Barbera are cel mai bun job din lume: stă și ascultă muzică bună. De aici bucuria lui de a-și împărți descoperirile din interiorul fenomenului muzical prin concerte, emisiuni și articole. Pentru toată viața.

Sunt muzicieni pe care atunci când îi ascult, mă întreb cum poate fi cineva atât de bun și să se mențină viu în muzică, în epoca pe care o trăim. Am acum ocazia să aflu un răspuns direct de la un om despre care cred ce am spus înainte: „Berti Barbera, cum este să fii așa de bun?”

E grozav, înseamnă că pasiunea, talentul și energia implicate au un efect și către exterior, benefic de ambele părți. Ar fi insuficient să mă simt doar eu bun, dar dacă asta se vede și din partea cealaltă, a celui care ascultă, înseamnă că nu e hubris, înseamnă că tensiunea care mă domină de-o viață a fost orientată în direcția care trebuie. Cel mai dificil e să menții ceea ce ai dobândit, pentru că nu ai întotdeauna aceeași dispoziție, același chef. Dar nu interesează pe nimeni asta, trebuie să găsești permanent resurse, motivație, să rămâi grozav. Modestia e o formă de depresie, însă combinația dintre decență și potență mi se pare câștigătoare.

Nichita Stănescu spunea: „Eu cred foarte mult în talentul și vocația mea”. Extrapolând, crezi că un artist foarte bun are conștiența deplină a propriei valori?  

Așa ar trebui. Cred că e o condiție sine qua non. Uite, eu nu cred atât de mult în talentul lui Nichita Stănescu, în schimb el a crezut și asta a contat pentru el. Poți avea succes chiar dacă mie nu-mi place. Important e să-ți evaluezi realist și curajos anvergura, să nu te temi de eșec și să-ți exersezi valoarea.

Treci foarte ușor prin diferite registre muzicale. Care stil muzical îți este cel mai apropiat ca artist? Dar ca iubitor de muzică? Ce stări determină muzica pe care o cânți? Dar cea pe care o asculți?

Există o legătură strânsă între ceea ce cânt și ceea ce ascult. Practic, orice îmi place să ascult, la un moment dat, îmi doresc să cânt. Mai puțin muzica clasică, e mult prea mult pentru mine ca interpret. Altfel, ascult cu imensă admirație cicluri întregi de simfonii, concerte, le compar, le analizez, e incredibil cât de mult poți primi de la asemenea formă de manifestare. În rest, încă de mic am fost atras de ritm, de aici predilecția mea pentru groove, pentru interacțiunea componentelor ritmice dintr-un aranjament. Pornind de la intenția de a cunoaște fenomenul muzical din interior, am descoperit multe genuri reprezentate de artiști excepționali. Asta m-a făcut de fiecare dată să spun ”Vreau și eu”, de aici și diversitatea de genuri abordate. Evident, fiecare stil trebuie aprofundat, la fiecare proiect mă opresc la detalii, studiez cât mai multe posibilități de interpretare, merg cât se poate de departe cu căutarea. Apoi arăt ce-am găsit. Ascult rock progresiv, jazz, muzică clasică, rock, metal, muzică braziliană, indiană, mi-e imposibil să spun care din ele îmi place mai mult. Ca interpret, ipostaza mea preferată este cea de percuționist. Vocal, cel mai mult îmi place să cânt jazz și funk. Înainte de toate eu sunt un ”fan”, cel mai mult îmi place să ascult muzică, să întâlnesc artiștii pe care-i admir, să cumpăr discuri, tricouri, bilete. Îmi place tot ce e bine cântat, ca tehnică și trăire. În ambele variante, de ascultător și interpret, starea e de abandon, de transcendență, ambele scot ce e mai bun din mine, nimic nu mă face să mă simt mai bine.

Care mai este relația ta cu teatrul?

Relația e cordială, dar am rămas doar spectator. Ar trebui să exersez din nou compoziția actoricească pentru a reveni ca actor. Am rămas cu admirația față de toți care dobândesc valoare prin muncă.

Ce anume te-a făcut să alegi rugby-ul și nu un alt sport?

Complexitatea, onestitatea și spiritul de echipă al acestui sport. Intri într-un joc unde ai un rol diferit de ceilalți 14 colegi, ești la fel de important ca ei, contactul direct e oricând posibil și trebuie asumat, intensitatea unui meci e imposibil de descris în cuvinte, iar sprijinul coechipierilor este esențial în fiecare secundă. Nu contează cine e în fața ta, contează cine e lângă tine. Nu e senzațional?

Este altfel publicul de jazz, rock, folk? Ce-i unește și ce-i separă? Dar pe cel de teatru și cel de muzică?

Fiecare își alege ce-l reprezintă, suntem ceea ce ascultăm, iar diferențele sunt de natură stilistică, genurile diferă prin complexitate, cultura de origine, mediu social și nu în ultimul rând, nivelul muzicienilor. Sunt multe genuri pentru că sunt multe tipuri de oameni, important e să nu luăm doar partea de divertisment din muzică, ar fi păcat. După mine, publicul se împarte după dispoziția de a asculta, nimeni nu e mai prost sau mai deștept dacă alege un anumit gen de muzică, dar diferența stă în gradul de afecțiune pe care îl implici în muzică.

O curiozitate. Realizezi și ai realizat, de-a lungul timpului, multe emisiuni de radio și televiziune. Ce anume te pasionează la artiștii pe care-i promovezi în emisiunile tale? Ce crezi că merită promovat?

Cred cu toată ființa în echilibrul dintre valoarea artistică, profesională și cea umană. Admir ceea ce iese din pasiune, nu din ego. Când artistul a dobândit vocabular și experiență și le transmite generos, sincer, nu pot decât să vreau să-l fac cât mai cunoscut. Când tehnica e folosită în raport cu emoția și adaptată la contextul muzical, încep să disting calitatea, iar asta mă atrage în mare măsură. Artistul care mă impresionează prin manifestarea lui firească, cu clasă, nu prin chin narcisic.

Ai scris pentru importante reviste de cultură, opinie sau muzicale. Unde te simți în largul tău: în lumea sunetelor sau a literelor? E vreo dihotomie aici sau e o uniune?

Se spune că sunetul vine în completarea cuvântului și cred că e adevărat. Ca atare, scriu despre sunete, dar numai după ce le ascult. Ordinea e clară, la fel și disciplina caracteristică fiecăreia dintre manifestări. Ascult mai mult decât citesc, sunetul mi-e mai aproape.

Ce părerea ai despre piața muzicală de profil din România? Cum stați (tu și colaboratorii/partenerii tăi) cu promovarea, distribuția producțiilor voastre? Crezi ca aveți un P.R. eficient? Ce trebuie făcut?

E un subiect încurcat, aproape neplăcut. Putem vorbi de o piață, mai degrabă de un talcioc, unde nu se respectă câteva reguli esențiale ale unei piețe organizate, cum ar fi cunoașterea amănunțită a produsului pe care-l vinzi. Confuzia e generalizată și nu se face diferența dintre concert și paranghelie sau dintre festival și serbare câmpenească. Dar trebuie să trăim cu asta, fără să ne lamentăm, să ne adaptăm inteligent și să ne desfășurăm activitățile cât mai coerent. Îți ia mai mult timp, mai multă energie, dar la final satisfacția e mai mare, faci în continuare ce-ți place într-un mediu distorsionat moral.

Mai este muzica o terapie sau a devenit un mod de viață?

Știm că putem trăi fără muzică, dar nu vrem să știm cum ar fi. Cred că muzica e cea mai puternică formă de artă pe care oamenii au creat-o. Nimic nu are o putere mai mare de a ne atinge, de a ne aduna, de a ne face bine. Cred că e mult mai mult decât un mod de viață și poate avea efect terapeutic, mai exact poate contribui, poate completa un mediu pe care oamenii îl folosesc pentru a se vindeca. La fel cum muzica ne poate spune multe despre noi în trecut, poate reflecta prezentul, sfidând nostalgiile, schimbând regulile. Este o sursă constantă de bine.

Mai în glumă, mai în serios, dar până la urmă ai înființat „Grupul de anonimi care cumpără viniluri”?

– ”Bună, sunt Berti și nu mă pot opri din cumpărat viniluri.

–  Bunăăăă Bertiiii”.

Mă distrează că în grupurile terapeutice de ”anonimi”, fiecare începe prin a-și spune numele. Orice pasiune merită manifestată discret, tocmai pentru a o feri de ignoranța agresivă a altora. În liceu aveam un grup asemănător, nu cumpăram multe viniluri, că nu aveam de unde, dar făceam schimb de muzici și vorbeam mult pe teme muzicale. Asta ne aduna, era liantul nostru social, asta ne făcea mare plăcere și ne scotea din pareza abrutizantă a unui oraș comunist de provincie. Asta ne-a salvat, practic. Pasiunea a rămas, chiar dacă acum nu-l cunosc pe cel care-mi dă discul. A rămas marea bucurie de a palpa opera muzicală, în format fizic detaliat, unde contează informația, grafica, în aceeași măsură cu muzica. E o obsesie benignă, o plăcere asociată cu sensul pe care l-ai dat vieții. Și apropos de anonimi, închei cu un banc evreiesc. Un turist a mers la Ierusalim, la Monumentul Soldatului Necunoscut și când a ajuns acolo, a văzut scris pe piatra funerară: ”Aici odihnește Moritz Goldfarb – croitor”. Nedumerit, turistul îl întreabă pe ghid: ”Cum vine asta? Pe mormântul soldatului necunoscut scrie numele soldatului?”. La care ghidul îi răspunde: ”Aaa, nuuu, el ca soldat era total necunoscut, dar ca croitor era celebru!”

BERTI BARBERA

muzician și publicist

Ne bucură cu vocea și cu mai multe instrumente de percuție În formule diferite, de la duet la big band. A participat ca invitat la înregistrări, spectacole ale unor nume ca Phoenix, Timpuri Noi, Taxi, Cargo, Proconsul, Ilie Stepan, Anca Parghel, Johnny Răducanu, Quo Vadis etc. A scris pentru importante reviste de cultură și muzică, suficient să amintim: Dilema Veche și Sunete.

Îl puteți asculta la Rock FM, în fiecare marți seară, de la 19.00 la 20.00, în emisiunea „Blues Drop” și „Jazzy Hour” la Radio Romania Muzical, dar mai ales în numeroasele concerte și colaborări muzicale (Alexandru Andrieș, Nicu Patoi etc.)