blue white and orange abstract painting
0 10 minute 1 an

ÎNTRE OM ȘI VIERME

Care este diferenţa dintre viermii iscoditori ai ţărânei şi oamenii care uneori sunt mai monstruoşi decât cel mai mic vierme? De ce să mori temându-te să fii supt de nevertebrate, când aici, printre oameni, eşti un nimeni, eşti descompus în mii de particule de gurile rele ale lumii.

Mă tem de recele pământ care mereu mă cheamă spre sine… dar de ce m-aş teme? Chinul provocat de oamenii absurzi care-mi descos trupul de suflet este mult mai tremurător. Să-mi ud ochii între cei patru pereţi ai odăii şi să-mi simt inexistenţa în tot ceea ce mă înconjoară ori să stau între patru scânduri mucegăite… care-i diferenţa?…

Eu chiar mă tem de moarte, ca și cum m-aș teme de durere, de necunoscut… Dar mă tem că  suferințele mele nu aparțin trecutului ci viitorului. Și nu vreau să mă zbat în chinuri, nu mai vreau să mă desfac în lacrimi. Prea mult m-am târât pe această lume, am învățat cum e să trăiești fără puteri, am înaintat către visul meu, dar oamenii m-au împiedicat să îl ating, mi l-au ucis. Știu că există viața de apoi, căci nu în zadar vedeniile vin atât de des la mine în ospeție, nu degeaba dialoghez cu morții în zilele impare a lunilor lipsite de soare. Eu m-am mutat demult în propriul haos și mi-e strâmt aici, și nu mi-e bine…

În mine creşte sicriul, cu catifeaua-i roşie, se plămădește din sângele meu purpuriu, iar scândurile care-mi vor proteja trupul în timpul putrefacţiei țâșnesc din oasele mele suferinde, din coastele mele împrumutate de la Adam, din sufletul meu care cânta Sonata nr. 2 a lui Chopin la un pian invizibil. Se coace moartea-n mine, izbucnește prin bocetele mele toate, prin toate chinurile.

Mormintele nesăpate mă așteaptă, curând se vor umple cu oseminte, cu regrete și strădanii, și mă vor rumega, și mă vor înghiți, cu tot cu haine, cu tot cu amintiri, cu tot cu păcate… cu tot! Vocea îmi va amuţi pentru o veșnicie, iar glasul vocalistei misterioase va înceta să învăluie lumea cu chemările bisericeşti ale sufletului ars pe rugul nedreptăţii.

Și voi intra în împărăția nevertebratelor, și-acestea se vor târî cu o mare ardoare spre trupul meu, vrând să soarbă toată viața din mine, toată vlaga, tot nectarul. Viermii cu gust de pământ, mirosind a deșeuri subpământeşti şi cadavre evaporate, vor înainta către mine. Se vor apropia de pielea mea mai ieri proaspătă, pe care o îmbunam cu creme şi loţiuni de corp scumpe, pe care o înmiresmam cu parfumuri franţuzeşti, pe care o îngrijeam, o protejam de soare, de frig… O vor pângări! Trupul meu va fi sfâșiat de viermele flămând, de viermele hain, de moarte… Nevertebratele mă vor roade, mă vor înghiți cu tot nesațul, cu toată nemilostenia, cu toată patima… La fel ca oamenii blestemați care mă-nconjurau pe-acest pământ perfid, la fel ca nesuferiții de oameni…

Singura diferență dintre vierme și om este că cel din urmă are curajul de a fixa în matricea aproapelui său o suferinţă fără limite. Oamenii sunt mult mai răi decât orice gânganie de pe-acest pământ, sunt mult mai duri, mai inumani… Când mă voi lăsa să fiu descompusă de viermii dolofani și lipicioși, acceptând moartea ca pe o doctorie, ca pe o vindecare, voi înțelege că nu există diferenţă între vierme şi zei, între soare şi lună, între om şi neom, între suflet şi… lipsa lui…

abstract painting
Photo by Steve Johnson on Pexels.com

CUVINTELE DIN CĂLIMARĂ

Particip de la o vreme la reforma mea interioară. Suferința de mult și-a făcut colivie în sufletul meu. Pentru a o hrăni, trebuie un dram de sihăstrie. Tăcerea din jurul meu are o formă asimetrică. Am răni adânci pe buricele degetelor, pricinuite de cuvintele care nu au somn și se vor toate scrise. Se întrec între ele, se așază în forme impare, apoi se pun în genunchi pentru a fi cât mai repede scrise, pentru a se-mperechea pe hârtia obosită.

Astfel, devin martora logodirii cuvintelor în propria mea ființă. Eu le-am devenit de mult duhovnic și omul care le îneacă în potirul sfânt al limbii române. Se-ntâmplă să cunun în mintea mea slove care nu sunt compatibile.

Le smulg din cartea vieții și le prescriu un alt destin nesăbuit. Bunăoară, literele înstrăinate își fac culcuș într-o neașteptată obârșie.

Se mai întâmplă uneori să dezgrop cuvintele de mult putrezite și să suflu cu viață pe ele. Ș-atunci, ele-și scot din cenușa timpului țeasta și se grăbesc spre o nouă viață. Dându-le naștere, eu le ofer lumina de mult uitată.

Unele buchii, aflându-se adânc în mine, se oglindesc între ele și se privesc cu dor. Însă eu nu am curajul să le unesc într-un nou poem. Mă tem că astfel se vor îmbolnăvi de dislexie și se vor tulbura instantaneu.

Adesea sunt chinuită de îndoieli anomalice. Dar nu încetez a da glas tăcerilor din mine, care se vor atât de disperat auzite. Nu vreau să ofer cuvintele mele spre a fi îngropate în deznădejdi, de aceea încerc cu năzuință să le împreunez, pentru ca ele să împroaște cu noi metafore venite din țărâna poemelor moarte.

Dar mai sunt și-acele litere deocheate care chiar prin străduință nu vor să se combine în nicio sintagmă. Ele-mi ucid capacitatea de a concepe rapsodii lingvistice. Și mă simt jignită de literele destrăbălate care nu se vor dresate și îmblânzite.

În miezul cuvântului se-ascunde mereu o esență, aceasta trebuie dezghiocată și clădită, ascunsă în apa timpului, pentru ca într-o bună zi sămânța acesteia să încolțească și să crească într-un poem autentic. Literele moarte pot fi readuse la viață, stropite fiind cu ruga inspirației.

Toate cuvintele se vor auzite, de aceea, zilnic, îmi ascut griful inspirației și, la braț cu truda, scobesc noi rime nevăzute, apoi le cos insistent de hârtia flămândă. După ce întreaga noapte pescuiesc cuvintele ce-mi învăluie ființa, mă simt eliberată. Cătușele sufletului îmi sunt descuiate și abia atunci mă pot culca pentru a dormi în sfârșit împăcată cu propria persoană. De aceea nu mă opresc din scris, nu strivesc corola de minuni a lumii, blagian vorbind, dar țes litere din scoarța poeziei, și aștept să mă-nfășor în văzduhul inspirației.

Prin scris, nu fac altceva decât să îmi ard trecutul, simţind cum mă eliberez de-o mare greutate interioară. Dându-i viaţă cuvântului din mine, eu îmi iert păcatele mele şi pe ale celor care au păcătuit în faţa mea. Îmi iau rămas-bun, conştient, de la propriul meu trecut. Amintirile ard în cuvinte, scrumul lor zboară-n neant. Şi atunci simt cum mă eliberez de mine, pe sugativa destinului pierdut. Mă înşir în cerneală, acolo rămânând. Nu-mi pare rău de nicio zi a trecutului, dar trebuie să merg spre viitor. Şi foaia albă, zăcută, m-aşteaptă, căci ştie ea, că mâine îmi va suge din nou durerea, mâine iarăși o voi păta cu existenţa mea.

VICTORIA KIRILOV

artist-vocal, jurnalist, scriitor

Absolventă a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice Chișinău, specialitatea “Canto academic” și a Universității de Stat din Moldova “Jurnalism și științe ale comunicării”, specialitatea“ Managementul Instituției Media” (masterat). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din anul 2022. Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, categoria „Carte de debut” 2021
Debut editorial, carte de proză „Memorii în cerneală”, editura Lumina, 2021.

„Scriu, scriu, scriu, căci doar astfel pot să îmi purific sufletul. Cuvintele țâșnesc pe foaie, dintr-o gălăgioasă erupere a propriului eu.”

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...