Ziua în care am renunțat la ochelari – o perspectivă asupra oboselii cronice

Citisem pe un site de optică despre cum au început oamenii să folosească ochelarii. Se pare că aceștia au avut în timp mai multe întrebuințări, cum ar fi aceea de a proteja identitatea infractorilor.

Gândindu-mă la ideea aceasta, am constatat că ochelarii pentru mine deveniseră la un moment dat nu doar un factor de protecție împotriva oricărei surse de lumină, ci și singurul mod în care îmi mai puteam acoperi cearcănele. În ziua în care am constatat că mi-am pus ochelarii de soare pe cea mai mohorâtă vreme, am început să-mi pun întrebări despre ce mi se întâmpla de fapt.

Am avut întotdeauna o mare sensibilitate la lumină, însă părea că rolul ochelarilor devenise altul. Îmi ofereau confort. Eram ascunsă în spatele lentilelor, în timp ce afară deja era întuneric. Era un semn care le transmitea celorlalți că nu sunt disponibilă.

Printre primele gânduri a fost faptul că aș putea fi în depresie. Un soi de depresie în care încă funcționez, încă zâmbesc, încă mă pot gândi la viitor, încă vreau să mă trezesc dimineața, oricât aș fi de obosită. „Oricât aș fi de obosită!” Am dat jos ochelarii și am simțit ușurare. Mi-am spus în minte: „E burnout… E în regulă. Nu trebuie să te mai lupți. Nu trebuie să mai poți. Nu trebuie să cari asta în spate și pe toate celelalte la un loc. Caută soluții pentru odihnă, nu pentru cum să funcționezi mai departe cu oboseala.”

Spuneam adesea că mă simt obosită, dar era pentru prima oară când înțelegeam cu adevărat ce înseamnă asta. Creasem o versiune a mea ca să pot supraviețui, să nu fiu nevoită să mă opresc din tot ce făceam. Aveam senzația că dacă spun despre mine că sunt obosită, mă victimizez și sunt leneșă, pentru că nu găseam motive să mă simt astfel. Epuizarea emoțională este des întâlnită în sfera serviciilor de asistență socială, psihologică sau medicală. Aceste domenii necesită o implicare emoțională calibrată constant. Surmenajul în acest tip de consum energetic este previzibil.

Pentru mine dificultatea de a înțelege ce mi se întâmpla venea din faptul că bifam foarte puține simptome. Simțeam de mult timp o oboseală ce nu avea ca sursă vreo afecțiune fizică, dar reușeam să funcționez pentru că aveam un stil de viață destul de echilibrat și sănătos din alte puncte de vedere: făceam mișcare, aveam hobby-uri, activități în aer liber, eram în contact cu prietenii, îmi luam pauze în timpul sesiunilor de consiliere, delegam sarcini, țineam sub observație starea emoțională. Nivelul de oboseală era constant, dar suportabil.

Sursa epuizării, pe lângă o viață în continuă mișcare, era tocmai pasiunea mea: profesia pe care o practicam aproape non-stop. Și când nu lucram la propriu, citeam psihologie, împărtășeam cazuri cu colegii în intervizare, făceam planuri noi sau mă uitam la filme psihologice. Se spune că atunci când ești pasionat de meseria ta, nu vei simți că muncești. Problema apare tocmai atunci când fără să simți că muncești, ajungi să muncești tot mai mult. Persoanele ambițioase, competitive, care își fixează obiective înalte și standarde riguroase, sunt predispuse la epuizare și afecțiuni psihosomatice, din cauza nevoii de performanță și de a fi constant în contact cu plăcerea venită din domeniul de care sunt pasionate.

Un alt factor prin care m-am sabotat era credința că sportul mă ajută să mă detensionez în urma sesiunilor din cabinet. Din cauza spiritului competitiv, pierdusem din vedere faptul că devenise un obicei practicat în exces, o alegere deloc utilă în acel moment, când ar fi fost nevoie să mă odihnesc.

Activitatea fizică este prescrisă în multe cazuri, însă rareori se discută și despre ce tip de activitate se recomandă, în ce condiții și cu ce frecvență, în funcție de motivul pentru care apelăm la sport. Specialistul care recomandă activitate fizică trebuie să ofere informații detaliate despre adaptarea graduală (plimbare, mers alert, stretching, abia apoi înot, aerobic, alergat) și ce presupune momentul în care devine un angajament (cum gestionează oboseala fizică fără să renunțe). Serotonina provenită din activitățile fizice intense reglează starea emoțională, dar sportul în exces provoacă mialgii și duce tot la epuizare.

Oboseala cronică este un inamic ce se strecoară uneori pe neașteptate și nu provine doar din activitățile făcute rutinier sau din obligație, ci și din cele practicate din plăcere, dar în exces. Epuizarea, care te împiedică să funcționezi, este adesea confundată cu depresia, tocmai pentru că poate fi o consecință. Diferența între cele două este că depresia poate să nu aibă legătură cu ceva specific din momentul prezent, ci cu un spectru mai larg de contexte ce au generat-o. În epuizare, de cele mai multe ori persoana în cauză poate identifica destul de concret ce situație îi produce oboseală. Persoanele obișnuite cu un stil de viață alert și în continuă mișcare au o mai mare dificultate în a recunoaște momentul în care corpul și-a depășit limita.

Refacerea în urma oboselii cronice nu constă doar în a munci mai puțin și a dormi mai mult, ci și în reglarea felului în care muncim și evaluarea constantă a stilului de viață. Majoritatea angajatorilor nu depistează epuizarea profesională în rândul angajaților la timp. Companiile (nu doar multinaționalele) ar trebui să realizeze această prevenție nu doar prin instructaj teoretic, ci în primul rând creând un mediu securizant și o cultură organizațională suportivă, iar sprijinul și întrajutorarea să devină valorile companiei.

În mediile de muncă solicitante, cu volum mare de lucru (de exemplu marii producători), angajatorii ar putea lua în considerare facilitarea accesului la servicii psihologice integrate sau grupuri de dezvoltare cu supervizor specializat în managementul dificultăților emoționale ce derivă din sarcinile de muncă. Ajustarea volumului de muncă de la unul copleșitor la unul provocator și adresarea promptă a nemulțumirilor angajaților către superiori ar putea contribui la eficientizarea muncii și la cultivarea încrederii angajaților. De asemenea, evaluarea constantă a stării emoționale a indivizilor și intervenția în timp util, ar putea preveni cronicizarea oboselii și degradarea dinamicii de grup.

Resurse bibliografice disponibile pentru informații suplimentare și detaliate despre burnout:

1. Burnout- cum să spargi cercul vicios al stresului, E. Nagoski, A. Nagoski, Editura Litera, 2019;

2. The End of Burnout: Why Work Drains Us and How to Build Better Lives, de Jonathan Malesic, Editura University of California Press, 2022;

3. Can’t Even: How Millennials Became the Burnout Generation, de Anne Helen Petersen, Editura Mariner Books, 2020.

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)