Pusesem ochii pe Fetițe dulci de ceva timp — poeta Lena Chilari o recomandase în câteva rânduri, așa că atunci când am trecut prin librăria Humanitas din Sibiu, mi-am luat-o și am dăruit-o și unei prietene. Cu un așa titlu și recomandare, eram destul de sigură că o să fie poezie pe gustul meu. Și, într-adevăr, așa a și fost. Atunci când ajung la o carte nouă de poezie — și mai ales dacă vizitez pentru prima oară un poet/o poetă, sunt acaparată de un dublu sentiment: încântare și curiozitate. S-a întâmplat să ajung la Fetițe dulci într-un moment perfect pentru că e o carte desăvârșită pentru zilele de vară toride și adesea apăsătoare. În poemele Lorenei Enache plutesc erotismul și plăcerea. Și se desfășoară treptat ca o dimineață ușor răcoroasă care e mai târziu înghițită de căldură amețitoare, trăgându-și bine sufletul seara când toată lumea e mâncată de țânțari. Imperfecțiunea se împletește bine aici cu perfecțiunea și reies cadre personale & superbe, ca niște bucăți rupte din viață, dintr-o altă vară care ar putea semăna foarte bine cu vara asta.

Versurile din cartea aceasta trec de la un autobiografism mai mult sau mai puțin voalat la spații cu care vom rezona și noi la prima mână — nu degeaba spunem adesea că atunci când citim o carte totul e despre noi, și nu despre cine a scris. În cazul fetițelor dulci e cu atât mai paradoxal cu cât cartea pare să își fie autosuficientă. În loc să vorbească cu noi, pare să vorbească cu sine, să se comunice doar pentru sine, fără o dorință (ascunsă sau fățișă) de a face apel la celălalt. Poate că aici e farmecul adevărat al acestei încastrări care (ne) demonstrează din nou că loneliness is still time spent with the world (cum ne spune Ocean Vuong în poemul someday I’ll love Ocean Vuong^[1]). Deși nu aș putea spune că avem de-a face aici cu o apologie a singurătății, totuși am citit Fetițe dulci ca fiind această entitate independentă care nu dorește să demonstreze nimic nimănui, și de aici se poate desfășura într-o manieră grozavă și autentică.
Poemele sunt diverse, unele dintre ele explorează anumite aspecte ale copilăriei, altele (mai multe) se ancorează în problematica relațiilor și a iubirii, dăm de portretul unui bărbat sau altul. E nelipsită, desigur, de senzații și descrieri erotice, titlul volumului promițându-și deja o parte din acest conținut. Sunt multe “teme” pe care o să le întâlnești în cartea asta: fie că vorbim de independență, lascivitatea și erotismul, autobiografismul, portretele bărbaților și a personajelor mai mult sau mai puțin episodice, feminismul, forța singurătății în mâinile unei femei puternice. Ce mai este însă frumos e faptul că te poți opri la fiecare poem în parte și poate, într-un fel sau altul, să reprezinte această carte — pentru că “mâna” poetei pare să se simtă în fiecare dintre ele.

M-au interesat, desigur, în mod special, anumite detalii din cartea asta: ca feminismul și reflecțiile despre singurătate sau tristețe. Dar aceasta nu este o carte apăsătoare în niciun fel. Dacă aș vrea s-o descriu în doar două cuvinte, probabil aș spune “distractivă” și “erotică”, dar nu este lipsită de anumite călătorii în ungherele mai întunecate sau mai puțin umblate ale conștiinței. E adesea tandră și blândă, uneori respinge orice apariție a celuilalt. Poate că, într-un fel, n-ar fi neapărat greșit să spui că poemele din cartea aceasta sunt moody, își schimbă starea de dispoziție așa cum o faci și tu. Și asta face cartea cu atât mai atrăgătoare pentru că ai parte și de versatilitate.

Totuși, poate că punctul său forte rămâne totuși această asumare a eroticului care apare atât de lesne și fermecător între versuri. Persoana sau personajul din poeme se desfășoară cu ușurință și naturalețe, îmbrățișând cuvintele și nelăsând absolut nimic să fie vulgar sau prea mult (sau, din contră, prea puțin). Avem de-a face pe rând și cu lentoare și cu intensitate, fiecare la decibeli maximi:

“când eram mică voiam să devin păpușă

când mai cresc. 

Azi am un fetiș cu

 ciocane legate de limbi

lumea la picioare,

dragoste fără internet,

scrisori cu sigiliu.” (P. 57)

Dacă ar fi să simplific acest discurs, aș spune că cel mai mult am iubit la poezia Lorenei Enache acest mod dezinhibat de a scrie despre sine, despre singurătate, tristețe, dar și despre iubire, relații și, mai ales, despre erotism. Feminismul din cartea aceasta nu este unul combatant (căci și acesta își are rolul) și uneori poate că vei avea impresia că nici nu ai de-a face de fel cu vreun tip de feminism în vreun fel. Totul se desfășoară atât de natural încât nici nu ai nevoie să denumești ceea ce se întâmplă — dar cred că poezia Lorenei Enache este feministă pentru că există în această zonă, să zicem, a feminismului. redundant (despre care vorbește Chimamanda Ngozi Adichie: că va înceta să vorbească despre feminism atunci când această noțiune devine redundantă^[2]). În poezia Lorenei Enache mi se pare că se asumă aceste lucruri absolut firești ca forța/ independența/ autonomia/ plăcerea femeii (fizică, mentală, de orice fel). Și nu există o luptă de dat, nu există nimic de recuperat pentru că s-a luat și se ia fix cât trebuie. Așa că vocea din Fetițe dulci seamănă foarte bine cu vocea unei femei puternice care e pregătită să intre și să iasă, în aceeași măsură, de oriunde își dorește — chiar și dintr-un vulcan fierbinte și roșu, fix ca plăcerea. O imagine care s-ar potrivi tare bine cu poezia din această carte.

Modul în care vorbește despre erotism și plăcere devine lesne o oglindă pentru modul în care am putea să transpunem asta în poezie — e adesea un mod preferat de bărbații poeți care au scris în fel și chip despre dragoste și erotism. După cum ne e tuturor cunoscut, adesea poetele sunt trase la răspundere pentru limbaj, pentru “vulgaritate” și orice pare să nu se potrivească cu ideea de “feminitate”. În poezia Lorenei Enache nu e loc pentru critică și acuze, poemele sunt cuprinse de un erotism propriu cărora le aparține în întregime și care nu promit nimic nimănui. În aceeași măsură nu iau nimic de la nimeni. Dacă uneori putem vorbi despre o recuperare a limbajului în cazul unor volume de poezie scrise de femei (ca manifest, un lucru de altfel necesar și superb ca demers), în cazul Lorenei Enache putem spune că nu a avut nimic de recuperat, și-a luat și a dansat, pe rând, în mijlocul celor mai luxoase, zgomotoase și împopoțonate petreceri, dar și în mijlocul propriei camere — cu aceeași siguranță și pasiune.

[1]         Un poem din volumul său de debut: “Night Sky with Exit Wounds” și versurile care deschid cartea mea de poezie (“nimic nu e în neregulă cu mine”).

[2]         Am vorbit în mai multe rânduri despre asta, poți urmări un TED-talk despre asta sau poți citi cartea: Feminist/ă, feminiști care e o transcriere a acestui Ted Talk (Apărută la noi la editura Black Button Books).

Ce spune Chimamanda Ngozi Adichie este faptul că atunci când feminismul va deveni un concept redundant, adică nu o să mai aibă sens drept concept, atunci va înceta și ea să vorbească și să lupte pentru egalitatea dintre femei. Dar dat fiind că acest concept încă înseamnă foarte multe, continuă să discute despre el.

Aici e Ted-Talk-ul.

Ce e important aici e faptul că poezia Lorenei Enache e “forță” pură din punctul ăsta de vedere și asta cred că se datorează unei asumări personale, și nu a unei realități sociale. Dat fiind că feminismul e departe de a fi o noțiune redundantă. Altfel spus, ori bula în care se mișcă această poezie e lipsită de misoginism (nu cred), ori asumarea în sine este a unei libertăți și independențe care ar trebui să fie firești (asta cred) și poezia se desfășoară astfel natural în acest univers al siguranței și plăcerii.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro