(Jurnal de călătorie artistică în SUA și Canada)

Episodul 4

Luni, 26 iunie, 2017 – Seattle

Titus are prima lui zi de muncă la noul job, la Universitatea Pacific. Plec și eu cu el de dimineață, urmând să hălăduiesc prin oraș până la terminarea serviciului. Fac multe poze. Cadrul natural te îmbie să nu ratezi clipa. Mare parte din timp o petrec pe malul apei, în locuri de unde pleacă în curse turistice hidroavioanele. Încântat de peisaj și de liniștea binefăcătoare, nu realizez că orele trec, iar soarele, asociat cu luciului apei, atacă pielea. Spre prânz, mă trag pe o bancă la umbră. Prea târziu. Acasă simt că încep frisoanele și mi-e frică să nu facă insolație. Asta ar mai lipsi. Kia îmi dă o vaselină cu Aloe Vera și niște aspirine pe care le iau imediat. Pe la ora 22 parcă mă mai lasă vârtejul pe care-l simțisem sub pielea capului.

Doamne ajută!

Marți, 27 iunie, 2017 – Seattle  

Mi-e bine! Am scăpat! Cred că aspirinele au fost esențiale. Plus uleiul cu Aloe Vera. N-am ieșit din casă, din pricina soarelui devenit dușman. Încerc să am grijă de Luca. Socotesc că în vreo două luni de pregătire aș fi un babysitter acceptabil dar asta ar însemna să renunț la toate proiectele mele, în situația în care prea mulți ani de activitate susținută nu cred că mai pot avea.

Mă gândesc cu îngrijorare la Titus și Kia. Nu prea au la cine să apeleze și fără un ajutor de undeva este extrem de greu, la limita suportabilității.

Miercuri, 28 iunie, 2017 – Seattle

Numai două zile mai am la Seattle. De acum începe greul.

Mai fac poate o ultimă plimbare în parc, cu Luca și Kia. Pădurile astea ale lor, cu copacii imenși care domină peisajul, alături de vegetația luxuriantă! O încântare fără margini!

Acasă, mereu greul zilei, cu Luca pe care nu-l poți scăpa din ochi nici măcar o clipă. S-a stabilit ca vineri Titus să mă ducă până la graniță și de-acolo să mă preia Viorel.

Joi, 29 iunie, 2017 – Seattle.   

O zi până la primul spectacol în Vancouver.

Seara Kia face valiza mea de spectacol. Este un cufăr din alte timpuri, dar elegant, cu piele maro, achiziționat de Titus. Numai bun pentru intrarea mea în spectacol, în chip de călător peste vreme și vremuri. Kia îi lipește o căptușeală neagră, asistată de Titus. Excelent arată, cu niște beculețe care se aprind.

Când e gata, deșert toată valiza mare, introduc valiza de spectacol, o burdușesc cu lucrurile mele și, culmea, totul intră cu bine.

Vineri, 30 iunie, 2017 – Seattle – Vancouver

Titus ajunge la vechiul loc de muncă, predă echipamentul, iar la 10 fix îmi iau la revedere de la Lucas. Mă abțin cu greu să nu se vadă că lăcrimez. Ce planuri are Dumnezeu cu mine? Vom apuca să ne revedem când piciul de acum va începe să înțeleagă cine sunt? O îmbrățișez pe Kia și la drum!

Viorel ne întâmpină la graniță. Câteva vorbe, ultimele, schimbate cu Titus, o îmbrățișare și intrarea în Canada.

Reîntâlnirea cu soția lui Viorel, Dana și Luca băiatul lor. Prieteni din tinerețe. Jucam teatru împreună la Casa de cultură din Brașov, atunci când Viorel era student la silvicultură. Acum e cercetător la un institut privat din Vancouver, după ce a fost cadru universitar în America. Oameni pe sufletul meu. Nu degeaba am rămas prieteni, chiar dacă oceane și continente ne despart de câteva decenii.

Ajungem la casa lor, cumpărată nu de mult. O recunoaștere a funcționalității casei, masa de prânz cu somon la grătar, făcut pe terasă, mici aranjări ale bagajului, o oră de odihnă și drumul spre Centrul comunitar Edmond din Barnaby. Fusese cam în pripă aranjat totul, fără convingerea că știe lumea și va veni cineva la spectacolul organizat de Sebastian, o cunoștință veche, din 2003, când colaboram la revista românească Atheneum din Vancouver și venisem prima oară în Canada, cu un spectacol de basme. Trag nădejde să fie singura mare dezamăgire a turneului. Erau numai 15 spectatori. Cu profesionalism, eu îmi fac datoria. Știu dintotdeauna că acel, eventual, unic spectator din sală e cel mai bun dintre toți, cel care a făcut eforturi să vină și să te vadă și trebuie onorat. Există și o explicație. Urmează un weekend prelungit de ziua Canadei. Puțini au rămas în oraș. Spectacolul a fost bun ca exercițiu, ca antrenament.

Seara mâncăm sushi și bem vin. O zi plină, o zi de turneu.

Sâmbătă, 1 iulie, 2017 – Vancouver

E ziua Canadei. Plecăm într-un orășel apropiat unde au loc manifestări de Ziua Națională. Lume multă, manifestări de tot felul. Pe stradă mă opresc la o trupă cu instrumente vechi sau chiar improvizate (o cutie de rezonanță a unui fel de contrabas, ceva ca o tingire de tablă, iar pe lângă o tobă este atașat un spălător de rufe din tablă ondulată). Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost muzeul cu obiecte agrare vechi, cele mai multe funcționale. Mașini cu aburi pentru acționarea unui strung de prelucrat lemnul, un tractor antic, mașini de teren, obiecte de gospodărie, mașini electrice de spălat cu storcător manual și câte și mai câte. Am vizitat un fort al trupelor de ocupație care duceau lupte împotriva indienilor, am ascultat cântece ale acestora, am asistat la tot felul de jocuri, trageri cu arcul și cu pistoale care se încărcau cu praf de pușcă. Acasă  primisem de la Viorel patru tricouri cu însemnele Canadei, așa că am fost singurul îmbrăcat adecvat. M-am întâlnit și cu românii care urmau să vină a doua zi la recitalul de la biserică.

Duminică, 2 iulie, 2017 – Vancouver

La 9 plecăm spre biserica Sfântul Nicolae a părintelui Cornel Dragomir, întâlnit de mine și în urmă cu 14 ani, atunci când susțineam un spectacol pentru copiii românilor din Vancouver. Era atunci începutul primului turneu, de două luni,  cu care mi-am început cariera de scriitor-actor. Am asistat la slujbă într-o biserică cu multe îmbunătățiri față de aceea pe care o știam eu. Acum era repictată chiar de părinte, foarte frumos. După slujbă a început pregătirea prânzului,  preparat, aproape în exclusivitate de preot, care demonstra că are și mari calități de bucătar. Voia să fie o petrecere ca în curtea unui conac și în mare parte a reușit. Trona o rața pe varză, lângă o mare pulpă de vită asezonată cu pepene și porumb. Erau și vinuri diferite. Am mâncat în grădina încăpătoare. A venit și Adelina Șuvagău, de la televiziunea locală, care mi-a luat un interviu și apoi a înregistrat întregul recitalul pe care îl va pune pe Youtube. Am început spectacolul după ce lumea s-a potolit și mâncarea era deja consumată. Lume receptivă, loc potrivit, microfon pus la lavalieră, spectacol izbutit din punctul meu de vedere și receptat ca atare. M-am simțit bine într-un loc în care aveai libertate de mișcare și în care aveam ineditul meselor așezate pe mai multe rânduri Trebuia să improvizez, să reușesc să-i cuprind pe rând pe toți.

Părintele, la final, era fericit pentru ce eveniment a reușit să alcătuiască si pentru ineditul întâlnirii cu poezia în grădina bisericii sale.

Luni, 3 iulie, 2017 – Vancouver

Facem toți patru o excursie în insula Galliano. Am lăsat mașina în parcare și mergem o oră cu feribotul.  Un peisaj straniu pe malul oceanului, cu stâncile dăltuite de flux în cele mai ciudate forme, după spiritul și voia oceanului atotstăpânitor. Am mâncat înghețată, am vizitat insula cu numeroase puncte de un farmec straniu, datorat arborilor aduși de ocean și sculptați de ape în forme de o varietate incredibilă. Apoi a venit aventura. La ora de îmbarcare pe feribot, ultimul din acea zi, n-am mai găsit bilete. Era gata să căutăm soluții improvizate, la vreo pensiune locală. Ne-am hotărât să luăm un alt feribot spre insula Victoria, capitala statului British Columbia, iar de acolo să găsim un alt feribot înapoi, cu un traseu de două ore. În așteptarea feribotului, vine surpriza: suntem anunțați că compania va trimite un feribot suplimentar pentru cei rămași pe insula. A venit. Din el au coborât două femei și trei mașini. Asta în timp ce pe bord încăpeau cel puțin 1000 de persoane. Spunea un bărbat din personal că pentru cele două persoane bucătăria avea șapte angajați. Un adevărat huzur. Noi cei care ne-am îmbarcat nu eram mai mult de 20. Plus un microbuz cu pensionari. Cred că pentru ei firma nu a vrut să riște cine știe ce reclamații și solicitări de despăgubiri. O călătorie de un calm și o desfătare a naturii fermecătoare din jur pe care n-am trăit-o niciodată la asemenea dimensiuni.

Marți, 4 iulie, 2017 – Vancouver

Viorel și Dana se hotărăsc să-și schimbe mașina veche (o Mazda cu 270.000 km parcurși ) și ne oprim la show room-ul firmei Toyota. După discuții cu personalul și o încântătoare cursă de încercare, după ce am înregistrat multitudinea de facilități pe care le avea mașina, au hotărât să facă formele pentru o Toyota Vega hibrid, cu motor obișnuit și două motoare electrice. O bijuterie de 40.000 $. Am stat vreo patru ore până la terminarea actelor și am plecat cu mașina nouă, lăsând-o pe cea veche pe care o evaluaseră la 2.000 $. Mașina nouă pare o încântare să o conduci și să te așezi confortabil în ea. Între timp, am vorbit telefonic cu Emilia îmi scrie cå la Toronto sunt douå recitaluri deja planificate, la Consulatul românesc si la o bisericå. Sunt liniștit, are cine să mă aștepte la aeroport.

Miercuri, 5 iulie, 2017 – Vancouver

N-am făcut mare lucru. După excursia magică de ieri, chiar se simțea nevoia unei pauze. Doar asistență la cumpărături mărunte, completarea legăturilor pe email, cu diversele locații viitoare. Pare că totul se aranjează din ce în ce mai bine, mai clar pentru cealaltă parte a Canadei în care voi zbura de la Vancouver cu avionul. Altfel nu se poate, distanțele sunt uriașe. Am intrat într-o altă țară cât un continent.

Joi, 6 iulie, 2017 Vancouver

Ziua plecării spre Toronto. Cu Dana fac o vizită la un magazin de unde cumpăr trei magneți cu specific al orașului. Mâncăm ultima oară împreună. Le mulțumesc pentru tot binele făcut și pregătim valizele cu cântărire repetată pentru a nu depăși 23 kilograme la valiza de cală.

Ne luăm rămas bun. Viorel mă conduce la aeroport cu mașina cea nouă. Aici va începe altă aventură. Văd pe un avizier că avionul spre Toronto pleacă la 23,15 de la terminalul B 23. Îl găsesc și aștept îmbarcarea. La intrare mi se spune că nu e cursa mea, nu e Air Canada. Tensiune. Erau două curse plecau la ore apropiate. A mea deja plecase. Mă întorc la ghișeu. Mi se spune că mai e o cursă la ora 0,50, dar trebuie să mai plătesc 130 $. Valiza mea plecase cu celălalt avion. Bagajul de mână este trimis în cala celui de-al doilea. Dacă se sparg tablourile pentru Medeea? Dacă nu îmi mai recuperez valiza mare?

***

P.S. Cel de-al patrulea sonet din cadrul recitalului începe să fie rostit din momentul în care interpretul, după săritura de pe scaun, rămâne cu un genunchi aplecat. Întregul sonet va fi interpretat din această poziție. Pauză mare până la primul cuvânt. Reculegere. Fiind unul dintre cele mai tensionate momente ale recitalului, atenția mare va fi pe respectarea pauzelor, pe interiorizare, pe anularea gesturilor exterioare. Este un strigăt interior.

prea strâmt e locu-n camera trăirii

abia-mi pot duce mâna către gură

ochi reci din storuri liniştea mi-o fură

și vaietul a gâtuit zefirii


doar până către ziduri se îndură

să se întindă-n umbră trandafirii

reci şovăieli în tainele privirii

îmi sfâşie nădejdile cu ură


prăfoase molii rod brocart de vise

și carii au pătruns în gândul mut

să-nceţoşeze ploapele deschise


cu greu ridic opaiţul de lut

sparg geamul cuştii cu mişcări decise

și sorb răcoarea mărilor tăcut

Va urma