1 10 minute 8 luni

Pe Teodora Coman am citit-o pentru prima oară cu soft guerrilla [1]unde am întâlnit un discurs percutant despre politica românească, rezistență și plastic, dar și emoție. Eram curioasă ce se va întâmpla într-o următoare carte de poezie, iar prin Lucy (apărută în 2021 la Editura TracusArte) am reușit să călătoresc mai departe, ca o continuare, printr-un pseudo-omagiu adus anti-civilizației și sfârșitului planetei. De altfel, o consecință previzibilă dacă ne întoarcem la poemele din soft guerrilla. În Lucy “instinctul anticivilizație se trezește” (p. 7) încă de la început și ne poartă prin mai multe fațete anti care vor deschide cu sine și un autobiografism fragmentar, și memoria, și proiecții science-fiction, îmbinând suprarealul cu emoția, posibilitățile dezastrului și inevitabilitatea irecuperabilului. Înspre final transformându-se (pe sine) în ceva similar unui obiect, “I keep myself healthy and clean/ so I can offer me/ piece by piece.” (p. 98)

Lucy ar putea fi la fel de bine un android, cât și o femeie în carne și oase, ar putea fi la fel de bine Scarlett Johansson în rolul senzațional al unei femei războinice care depășește nu doar limitele inteligenței și logicii umane, dar și ale evoluției. Poemul care dă titlul acestei cărți ar putea fi supus unui demers hermeneutic microscopic, dacă timpul și spațiul ne-ar permite-o. Citindu-l, a fost cumva inevitabil pentru mine să nu mă gândesc la Elfen Lied, manga-ul SF/horrorcreat de Lynn Okamoto unde protagonistă este anti-eroina Lucy, o creatură mutantă care se aseamănă cu specia umană, de o duritate sângeroasă, dar ale cărei norme etice și sociale sunt dificil de cuprins — e greu de spus dacă este bună sau rea , iar anumite reflecții în direcția asta devin absolut necesare.

Și despre poezia Teodorei Coman — și poate chiar despre vocea din spatele ei — se poate spune că nu este decisivă și clară în ceea ce privește intențiile. Dacă avem de-a face cu un manifest împotriva vieții sau o acceptare a ei — dacă avem de-a face cu o critică feroce asupra societății (al cărui scop este sau nu precis, mai degrabă nu-l întâlnim). Sau, alternativ, dacă nu avem cumva de-a face cu niște asemenea reflecții asupra existenței unde tot soiul de elemente se îmbină aproape necesar (fie că vorbim despre înclinațiile înspre un discurs rece, dar și tehnic, informatic, fie că vorbim despre scăpările imprevizibile din viața de zi cu zi, aceste mici scenarii banale în care nu se întrevede speranța, ci mai degrabă un soi de apăsare existențială care aduce mult a aporie).

Trecem prin paginile acestei cărți așa cum am face o plimbare îndelungată de-a lungul unui oraș — doar că perspectiva va fi din toate părțile, pe rând. Vom avea ocazia să întâlnim nu doar personaje și cadre spațiale specifice, ci situații și proiecții care depășesc cadrul realului. În soft guerrilla am simțit o preocupare atentă pentru atenționarea asupra mediului (rudimentar spus, chiar despre pericolul plasticului, o lume în degradare, nu un semnal de alarmă propriu-zis, mai degrabă o consemnare acidă). În Lucy rămâne activă preocuparea în fața mediului — așa cum e și firesc pentru o poezie atent ancorată în civilizație și în reacțiile împotriva ei. Am putea spune chiar că devine o presupoziție a climatului acestor versuri. Nu pentru că ar fi neapărat ceva inerent rău sau defect cu civilizația în sine drept concept (mai degrabă cu specia umană), ci pentru că totul e sub controlul nostru, iar în mâinile noastre există atât creația, cât și dezastrul, posibilitățile sunt infinite (deși ne îndreptăm spre același final inevitabil, nu apocaliptic cât explicabil științific). Atât despre real, cât și despre sine, se poate spune un singur lucru (mai cu seamă pentru că Adevărul nu are cum să existe când suntem atât de manipulatori cu tot ceea ce suntem/întâlnim): “restul e doar tradiție contrafăcută,/ restul e doar literatură.” (p. 58). Cu alte cuvinte (poate) o minciună frumoasă. Ceva necesar cu care ne hrănim în fiecare zi.

Există și un anumit cinism în poezia Teodorei Coman — întrucât nimic din toate astea nu pot fi schimbate, adesea spectacolul critic tinde să hrănească un interior sceptic și nihilist, uneori asta poate fi chiar o poziție confortabilă. Însă în ciuda cinismului și (auto)ironiei (sau poate datorită modului în care sunt transpuse acestea), nu cred că avem de-a face cu o poetă sceptică și nihilistă. Cred că e o capcană să vedem astfel poezia Teodorei Coman — m-aș gândi că, în schimb, ar fi mai productiv să credem că aici e un teritoriu al asimilării și reflecției, e o poetă social-filosofică, nelipsită de “tertipuri” psihologice.

Mă gândesc aici și la anumite teritorii pe care le explorează. Ca pericolul narcisic inerent omului. De altfel, poeta se (re)întoarce sistematic și spre neajunsurile ființei umane, “cine rezistă unui fascicul de lumină/ proiectat anume pentru el?” (p. 69), dar și la consecințele educației familiale&sociale, suntem programați să devenim mamele/tații noștri, cum putem scăpa, unde ne găsim originalitatea, în ce măsură e posibilă, nu este și rezistența o reacție pe același șablon ca asimilarea tradiției? (“manechinele te învață să acorzi primul ajutor,/ ele ți-arată sânii perfecți în vitrine,/ te scapă de imaginea mamei”, p. 26, un pasaj care mi-a reamintit de o scenă din Insuportabila ușurătate a ființei umane de M. Kundera, când personajul feminin se privește în oglindă și se sperie că s-ar putea transforma în mama sa — fizic, comportamental, deloc metaforic). Teodora Coman pare să joace pe cantoane multiple pe care le integrează discursului său poetic deloc artificial, ci cu iscusința cuiva care manipulează util și practic limbajul.

Bogdan Alexandru Stănescu notează pe coperta 4 că Lucy e arheologie și mi se pare că are dreptate. Mai ales în sensul în care Lucy poate să fie orice, dar și pentru că nu își propune un proiect al devenirii sau demonstrării, poate cel mult al recuperării — care e supusă unei oarecare subiectivități și mai ales (re)interpretării. Pentru că ce recuperare e altceva decât o readaptare a pierdutului? Da, în Lucy avem de-a face bine cu o știință care seamănă cu arheologia, doar că în loc să studieze (sau reconstruiască) trecutul prin dovezi, reconstruiește existența prin proiecții viitoare, adesea folosindu-se de areal și SF, singura dovadă de care avem nevoie e declinul civilizației, “să vadă generațiile viitoare,/ sau poate altă rasă,/ cine știe,/ cât de bine, de iresponsabil se trăia/ la începutul extincției globale.” (p.29)

Tare interesant mi se pare cum scrie Teodora Coman și îmi doresc să o citesc în continuare. M-a cucerit în special acest amestec dintre real-areal, elementul de science-fiction și posibilitatea de a duce o critică anti-sistem până la capăt, dar fără duritate, de pe o poziție care nu doar că nu asumă și nu pretinde. Poate o figură care de sus îți poate arăta cu degetul declinul. Poate că și tu vrei să faci asta, sau poate că tu ești printre cei care joacă jocul lumii bine și știe să se bucure fără să critice, fără să reflecteze intens și fără soluții și concluzii. E ceva apăsător aici, dar, în aceeași măsură, și eliberator.


[1]            Volum apărut în 2019 la Casa de Editură Max Blecher

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan. O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Un comentariu la „TEODORA COMAN, LUCY: “UN PSEUDO-OMAGIU ADUS ANTICIVILIZAȚIEI ȘI SFÂRȘITULUI PLANETEI”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...