Decebal N. Todăriță este purtătorul de cuvânt al Spitalului Județean din Sibiu, primul care transmite, către presă, informația, însă, în calitate de poet, el devine un purtător de semnificații și expresii inedite, unul care, prin poemele sale  radiografiază, în cheie, uneori jovială, alteori gravă, cele mai diverse teritorii ale experienței personale. În Vise presate (Editura Eikon, 2016) sunt evidențiate, cu o sensibilitate atentă la nuanțe și nuanțări, fațetele întunecate sau doar umbrite ale cotidianului, ale creației și descoperirii propriului sine, dar și cele ale eroticului sau ale visului, presate ca într-un insectar al iluziilor ori, dimpotrivă, al certitudinilor.

Înainte de a deveni un minuțios observator a tot ceea ce se petrece în jurul său, poetul este acel colecționar de nimicuri aparent nesemnificative care fac totuși parte și completează mozaicul vieții. Însă, amintirea colecționată are rolul unui reglaj al timpului care pendulează între lumea concretă și cea a imaginației, armonizându-le și apropiindu-le, conform viziunii sau sensibilității poetice:

,,Obișnuiesc să colecționez/ câte un pic de nimic,/ de ici, de colo;/ după fiecare pas/ o posibilă amintire/ care cumva se va pierde/ sau regăsi, la nevoie,/ printre limbile ceasului/ grănicer/ dintre lumile mele, pe care le rostesc după/ bunul meu plac” (Colecționarul de pași).

Actul creativ, desfășurat în spațiul predilect al camerei personale, conține o dinamică bântuită de incertitudini și rătăciri, de angoasă și apăsare. Iar filonul creativ pare străbătut, mai degrabă, de un aer tenebros, în condițiile în care ustensilele moderne de scris devin unelte coercitive care predispun mintea și spiritul la o permanentă tortură a golului/ vidului interior:

,,După-amiezile mele sunt/ niște încolăciri pe tastatură;/ de mine mă ascund/ și de neliniștile mele/ impredictibile, ca un gol în stomac/ sau o extrasistolă./ Inima îmi rezonează în nuanțe/ cu basul melodiei dark wave/ care pare o bătaie în ușa/ introspecției mele,/ ca și cum ai veni dintr-o dată/ și ai vrea să te așezi/ pe un gând subiectiv./ Sufletul, convulsiv mi-l adun,/ din eprubetele de hârtie/ sparte de pereți cu circumvoluțiuni/ de iluzii, chimii și certitudini estetice” (O singură tăcere).

Metafora existenței capătă un dublu aspect: pe de o parte, este percepută ca o desfășurare funambulescă de măști și spectre care compun un teatru al derizoriului și al deriziunii, în care rizibilul ascunde supliciul, iar rolul principal le aparține, deopotrivă, deșertăciunii și iluzoriului:

,,Cu măști și zâmbete de ceară/ zi după zi, aceeași ghilotină/ când viața-i o eternă seară,/ cerșetorie de lumină” (Bazar);

pe de altă parte, este văzută ca o tablă de șah, metaforă care, deși cunoaște o supralicitare în majoritatea discursurilor confesive ale multor poeți, la Decebal, tabla de șah propune, în unul dintre textele mai grave ale volumului de față, o parabolă a vieții cu suișurile și coborâșurile acesteia, cu ambițiile sau regretele ei, pe un fundal insolit, unde personaje ca regele, pionii sau nebunii pot fi lesne recunoscuți în viața de zi cu zi, printre oamenii din jur. Atmosfera sau povestea textului, dincolo de un ușor iz didacticist, conturează o premisă morală conform căreia, depășirea propriilor limite sau limitări devine, uneori,  un pariu cu iluzia sau cu deșertăciunea:

,,La început am fost doar un pion/ fericit în propriile-mi limite./ Însă orgoliul m-a înveninat/ cu dorințe de mărire/ și am ajuns nebun;/ într-un fel poet/  iar în altul/ uneltitor pentru propria-mi fericire…/ Și am vrut să fiu liber/ și m-am încoronat rege./ Al pionilor, al nebunilor…/ Un rebel încoronat în însingurare,/ țintuit de cuvinte/ pe tabla de șah a vieții mele./ Libertate amară de rege…/ mi-e oare dor de viața de pion?” (Tabla de șah).

Existența se derulează ca un carusel scăpat de sub control, căpătând o viteză ireală, care te distanțează de tot ceea ce e concret sau palpabil, în interiorul căreia putem, totuși, zări și recunoaște aspectele cotidiene care ne privesc, până la urmă, pe noi toți. Iar când ne dăm seama de acest lucru, realizăm că, de fapt, noi suntem cei care formăm caruselul care se află în goana după timp sau din timp: ,

,Aritmii./ Boală./ Cer cer prin gânduri către invizibilul El./ Darul absurdului./ Eu,/ Ființa fereastră./ Grav cu mai multe sensuri./ Harul, o presupunere./ Iubirea, proiecția unei iluzii./ Kinoramă pentru filmul vieții./ Libertatea?/ Moarte simplă./ Nebunie, viață trăită./ Oameni și împerecheri,/ Păcate sugerate,/ Realitate fabricată./ Sentimente: ironii ale sorții./ Șarpele a împlinit rugile neascultate./ Adio, însă:/ – Bine ați venit în carusel/ Continuăm jocul./ Dar de ce?/ Eu nu știu. E o/ farsă fără final!” (Alfabet carusel).

Poetul își asumă rolul unui trubadur modern, ce-și ascunde, adesea, chipul adevărat sub masca unui histrion care își împarte existența între creație și angoasă, veșnic marcat atât de transformările sociale sau personale, cât și de experiențele erotice sau poetice, singurele care îl ajută să evadeze în vis și fantezie.

SAVU POPA (15.02.1991, Sibiu)

Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.

Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, la Neptun, Premiul I- Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași, etc