EPISODUL 1

Mult timp mi-a revenit în minte, aproape obsedant, o sintagmă. Apărea la intervale neregulate, în dimineți în care îmi adunam fărâme de energie pentru a-mi fi de ajutor în iureșul unei zile întregi, alteori atunci când umbrele înserării deveneau dominante sau chiar nopțile, cu treziri bruște și nedumeriri înfiorate. Textul îl știam, fără ezitare, dar nu-mi aduceam aminte autorul acestei cugetări pe care o tot repetam în gând: „Viața e un vid, cu câteva puncte nodale la care te raportezi pentru a avea senzația că ai trăit-o.”

În prelungirea acestei invariabile repetiții veneau întrebările personale. Am înțeles care sunt punctele ce puteau fi reținute până atunci din tot ce făcusem în viață? Încet, după ani care se consumau tinerește și nepăsător, am început să realizez care ar putea fi măcar unele dintre ele, cele care să cuprindă frânturile de victorii de până atunci, mai mari sau modeste dar care, oricum, erau insuficiente pentru a-ți contura un profil consistent. Distanțând elementele unul de celălalt, lăsând aerul să se insinueze între fibrele desenului, am desprins ceea ce mi s-a părut esențial. Nu selectam neapărat un moment, ci mai degrabă o convingere formată prin adunarea și cercetarea fiecărui contur cât de cât notabil din urmă. Până pe la 50 de ani avusesem destule momente de izbândă, ca profesor, dar mai ales ca interpret cu multe premii naționale. Știam din liceu că am acest dar care mă diferenția de majoritatea colegilor. Apoi premiile la concursuri, ca actor, ca scenarist sau ca regizor de formații. Și totuși nu mi se părea destul, bănuiam că există și alte resorturi.

La 50 de ani nu ești în timpul firesc, nu e vârsta începutului de viață, vremea energiilor debordante, a minții dezlegate de orice conveniențe și gesturi imitative, a curajului, a dinamicii, a exuberanței, a debarasării de modele, chiar și de cele exemplare care rostuiesc destine. Nu e vremea potecilor mai lesne de desțelenit și de arat cu unelte personalizate, unice. Și totuși!

A trebuit să treacă poate mai mult de jumătate de viață ca să realizez că filologul care începuse să scrie de pe băncile facultății, dar care nu s-a decis să urmeze acest traseul, are niște disponibilități nefructificate. Am înțeles că trebuiau lăsate niște semne ale trecerii tale prin viață care să nu se consume imediat după încheierea vreunui eveniment și mi-am adus aminte de dictonul latin „verba volant, scripta manent.”

Atunci – atât de târziu – în timp ce alții scoteau cărți încă din adolescență – am început să scriu. Furibund, fără pauză, fără economie de efort mental. Parcă pentru a recupera timpul pierdut. Câte o carte în fiecare an,

cinci,

zece,

cincisprezece.

Dar începutul meu de viață unde era? Ceea ce făcusem înainte nu conta deloc? Lăsam totul în urmă, abandonam victoriile consemnate pe parcurs?

Dar dacă aș uni cele două disponibilități evidențiate în timp, ale interpretului și scriitorului? Nu cumva s-ar ajunge la un traseu personal, poate unic între confrați, oricum rar sesizabil în viața cărților, unde prea puține evenimente, întâlniri sau lansări ies din banal și imobilism, sunt altceva decât o bâiguire amorfă și repetabilă  de vorbe?

Începutul de după această, să-i spunem, iluminare, l-am făcut după ce am terminat primele mele trei cărți, acele 365 de basme în versuri. Atunci mi-am conceput un spectacol de o oră, i-am făcut regia, scenografia și ilustrația muzicală la radioul unde lucram, l-am repetat de unul singur și apoi am pornit cu el într-un fabulos turneu de două luni peste ocean, prin Canada, de la vest la est, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal, oriunde existau comunități românești.

Era anul 2003.

Când, întors acasă, m-am întrebat ce urmează să mai scriu, a început alt traseu fabulos, al celor șapte volume de sonete scrise în șapte ani consecutivi, istovire care s-a finalizat prin apariția antologiei „Fluturele din Fântână”, în anul 2012. Cu prilejul lansării ei, am conceput alt spectacol, de data asta, evident, pentru adulți. Era un scenariu alcătuit din sonete ale volumului, orânduite cu știința scenaristului și a regizorului, ca să aibă varietate tematică și să permită susținere interpretativă pe multiple corzi ale diapazonului poetico-muzical, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor.

Am jucat spectacolul oriunde am fost invitat sau unde am fost din nou premiat. În multe locuri din țară, dar am colindat și prin Europa, la Milano, Torino, Roma, Munchen, Edinburgh. Eram bine primit peste tot. Oamenii realizau că e altceva. Nu mai asistau doar la comentarii din spatele unei mese de prezidiu, urmate, eventual, de o simplă citire, de cele mai multe ori inexpresivă, dintr-o carte. Întâlnirile aveau viață, se simțea că e un pas în plus, acela al transformării poeziei în spectacol, a prezenței mișcării, trăirii și emoției.

Anii erau rodnici, efervescenți. Așa a apărut ideea de a  porni din nou în călătoriile mele fantastice peste ocean, oriunde există români și unde interesul pentru cuvântul în limba de acasă este altfel întâmpinat, așteptat si apreciat.

Era anul 2017 și am intuit că el ar putea fi unul din acele puncte nodale la care se referea sintagma pe care o repetam obsedant. Dobândeam senzația că trăiesc. Legăturile mai vechi s-au făcut și s-au refăcut. Oriunde anunțam care este oferta mea, aceea a poetului-actor care susține singur un spectacol și nu cere nicio recompensă, eram primit și acceptat cu entuziasm. Iar turneul s-a conturat, devenea ceva unic prin inedit, largă cuprindere geografică și susținere literară și interpretativă. Poezia românească devenea spectacol.

S-a făcut afișul, așa cum îl vedeți. Mi-am luat o agendă în care mi-am impus să notez ceea ce văd și trăiesc, chiar dacă erau lucruri obișnuite, fără însemnătate, sau nu cu una imediată. Poate din obișnuit urma să se aleagă ineditul. Au fost consemnări fără înflorituri și exagerate exerciții stilistice. Nici nu aveam timp pentru căutări livrești. Un jurnal întreg cu surprinderea pulsului fiecărei zile, fără întrerupere, scrisesem cu ocazia spectacolului pentru copii din 2003. Acum am notat mai puțin și pe sărite, furat de noutatea imaginilor din spațiul străbătut. Voiam să mă bucur de tot și să las imaginile să se decanteze în mine. Am scris de obicei seara, când ecourile zilei se stingeau și tabloul se rotunjea. N-am pus nimic pe hârtie cu intenția alcătuirii unui roman.

Să pornim, să refacem traseul!

Totdeauna cel mai anevoios a fost începutul.

Miercuri, 31 mai, 2017, Otopeni – Seattle (SUA)

La aeroport s-a constatat că valiza era mai grea decât se acceptă. Am fost îndrumat spre un alt ghișeu unde trebuia să plătesc 100 de euro pentru depășirea greutății. Grozav început! Dar ghișeul era departe, după ce străbăteai mai multe culoare și urcai un etaj, iar timp până la îmbarcare nu prea mai era. O goană nebună, înspăimântată, cu bagajul târât după mine. Dacă n-ar fi fost înseninarea cu care mă pregăteam să întâmpin pășirea  pe tărâmul unui alt capăt de lume, m-ar fi durut tot trupul de atâta zdruncin cu spaima întârzierii.

Din fericire, mă trezesc că în momente de cumpănă reușesc să trec peste obstacole care pe alții i-ar fi dărâmat. Nici nu eram la prima confruntare cu agitația zborului peste continente. S-ar spune că mă călisem în bătălii.

Că zborul era extrem de lung, ca de la un capăt la altul de lume, știam. O escală la Frankfurt, căutări înfrigurate ale porții de îmbarcare spre America și alte 9 ore de zbor peste ape și reliefuri felurite.

La aeroportul din Seattle mă aștepta fiul meu Titus, violonistul, trăitor la malul Pacificului de la 18 ani, de când primise o bursă la Hope College. Așa cum mă așteptam, în brațele lui era Luca Adrian, o bombonică de nepot. Îl vedeam prima oară pe viu și momentul emoționant nu-i de descris în cuvinte. Îmbrățișări, zâmbete, mirări.

Aproape două nopți de nesomn.

Joi, 1 iunie, 2007 – Seattle

Scriu tuturor contactelor mele pe traseul Seattle – Quebec, ca să le spun că am ajuns și să le dau numărul nou de telefon, achiziționat de Titus, cu convorbiri gratuite în SUA și Canada.

Concepusem și un text incisiv, ca să fie distribuit în toate localitățile unde urma să susțin spectacolele. Scrisesem așa:

DE CE AR TREBUI SĂ VENIȚI LA RECITALUL „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ” – SONETE DE ADRIAN MUNTEANU ÎN INTERPRETAREA AUTORULUI

– pentru că veti asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie.
– pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
– pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
– pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
– pentru că veti auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
– pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
– pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
– pentru că veți vedea un poet care are “neobrăzarea” de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
– pentru că veți da de un poet, ADRIAN MUNTEANU, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
– pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
– pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
– pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
– pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului ;
– pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
– și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu.

Vă așteptăm cu bucurie!

În aceeași zi am făcut prima descindere în atmosfera Pacificului. Rododendroni în floare. Roșul lor aprins peste tot. Tot ce puteam visa mai frumos pentru începutul de iunie și de turneu pe pământ american. E anotimpul lor, domină peisajul, într-un spațiu în care natura nu înseamnă numai arbori, parcuri și animale, ci este un cult pentru locuitori.

Sâmbătă, 3 iunie, 2017, Seattle

Ajung la biserica Sfinții Trei Ierarhi din Mountlake Terrase. Seattle este o metropolă cu multe așezări vecine, aproape lipite de corpul lui, dar păstrându-și independență administrativă. Va fi locul primului meu recital. Uimitor ce au construit românii aici. O biserică a cărei arhitectură este inspirată de celebra Trei Ierarhi din Iași și de mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Frumoasă, elegantă, vastă, îngrijită, cu generoase spații adiacente pentru manifestări diverse. Mai am până în 16 iunie, dar acomodarea cu locul e binevenită, chiar necesară. Sala unde voi juca are un fundal natural fantastic, alcătuit din brazii gigantici de afară profilați pe chenarul geamurilor. Decor magic și de folosit pentru a ajunge la tensiunea necesară spectacolului meu.  Ziua în care am descins era și aceea a vernisajului expoziției „Ion Creangă și particularitățile basmelor sale”. Se constituia din ilustrațiile aromânului Ary Murnu după basmele lui Creangă. Prinsese șiretenia povestitorului. Lucrările aparțineau Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. O încântare! Asta da zi plină și senină!

Asta până în momentul în care am sesizat că mi-am pierdut cardul!…..

Va urma!

PS. Ca să fie totul întreg, la finalul fiecărui episod voi plasa câte un sonet din recitalul meu, în ordinea în care textele au fost rostite și jucate. Adaug și câteva notații asupra modului în care am conceput să se desfășoare totul, propunându-vă astfel să intrați în atmosfera spectacolului.

Interpretul intră în sală prin spate, pe acolo pe unde au intrat și spectatorii. Trece printre cei așezați pe scaune, cu pași rari, fără grabă, privind oamenii și în stânga și în dreapta.

În față se află doar un scaun gol pe care este așezată o carte. Interpretul examinează, cu aceleași mișcări largi, sala, ambianța și vede, în final, scaunul și cartea. Este un loc care-l atrage, spre care se îndreaptă încet. Întinde mâna spre carte. Mișcarea până la ea pare să însemne un secol de așteptare, de căutări, de trăiri. Are cartea în mână și, privind-o cu nedisimulată surprindere, se așază pe scaun și începe să-i cerceteze filele. Citește cu glas tare un cuvânt oarecare pe care pare să-l audă și să-l înțeleagă  pentru prima dată.  De pe altă foaie rostește alt cuvânt, de pe o alta, la întâmplare, descoperă o sintagmă de legătură, un „cu” sau un „pe”. Abia apoi, pe o altă foaie la care se oprește, leagă cuvintele între ele în prima rostire articulată. Sunt primele cuvinte ale poeziei. Le repetă cu emoție. Pare o revelație de la începutul articulării umane. Va continua apoi cu textul întreg:

Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire.

Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Iar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.

ADRIAN MUNTEANU (n. 21 august 1948, Brașov)

Poet, actor, performer și organizator de evenimente culturale, membru fondator al grupului “Caii Verzi de pe Pereţi” din Brașov. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania.
A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa. A fost profesor, instructor cu probleme de teatru la Casa Municipală de Cultură din Brașov, director al Clubului cultural de la Uzina de Autocamioane Steagul Roșu Brașov și în ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radiodifuziune. Din 2008 conduce editura Arania.
În volum a debutat cu trei cărţi de basme în versuri, Seri cu licurici: Semințele (1999), Darurile (2001) și Bunătatea (2002), cuprinzând 365 de poveşti originale. Realizând un scenariu din aceste povești, a întreprins în anul 2003, un lung turneu de reprezentații pentru copii în Canada. Din anul 2004 scrie sonete, publicând 7 asemenea volume, în șapte ani consecutivi. În prezent susține o intensă activitate de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de Performance Poetry. În 2017 întreprinde un lung turneu în SUA si Canada, cu 13 reprezentații și cu participarea la Săptămâna Internațională de Cultură Românească de la Hamilton. Turneul peste ocean este continuat și în anul 2018.
Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. A fost singurul scriitor din lume invitat și premiat.
Deţine peste 20 de premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru.
O preocupare recentă și susținută este aceea de a realiza clipuri complexe, cu interpretare, imagine și muzică, intitulate „Videosonete” și „Poveștile lui Adrian”.

OPERA: Tăcerea clipei (Sonete 1), 2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), 2006, Paingul Orb (Sonete 3), 2007, Ferestre în cetate (Sonete 4), 2008, toate apărute la editura Arania Brașov, Femeie!…( Sonete 5), Minerva, București, 2009, Orele Tăcerii (Sonete 6), Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 și volumul 7, Arania, 2011. A mai publicat Parole sussurate dall`istante/ Sonetele Clipei (bilingv română-italiană, traducere Eugen D. Popin), Arania 2012, volumul Odihna Zborului (soneforisme), Arania, 2014, antologia sonetelor sale, Fluturele din fântână, la editura eLiteratura, București, 2015, romanul-jurnal Povestea Premiului Nux, eLiteratura 2018 și Paingul Orb, Arania, 2020.