Cum te văd?

– M-aș apleca jos lângă tine și te-aș lua în brațe. Gata, a trecut, s-ar auzi.

Dar cine spune asta? Micuța. E vocea ei

– Mă așteptam, micuțo, să te alint eu pe tine.

– A trecut. Ești om mare, zice iar micuța

– Dar tu?

– Eu sunt aici. Rămân aici. Între pereții ăștia. În casa asta cu șipci de lemn, cu pământ bătut între șipci. Eu mai am de dus aici… eu trebuie să mai cresc o dată. Tu, ai crescut. Te-ai făcut mare. Ai o casă, două fete, un soț. Ai tot ce ți-ai dorit. Eu …o să cresc și eu și o să mă fac mare.

– Dar nu… nu e așa. Nu ăsta e scenariul. Nu asta e de făcut. Eu cea mare trebuie să-ți vorbesc ție, nu tu mie. Eu să te mângâi, eu să te alint. Eu să-ți spun că ce este aici nu e veșnic, că nu va trebui mereu să ascunzi cuțite pe sub scaune sau după dulapuri. Nu mereu va trebui să pleci capul. Cum să fac să mă înțelegi? Cum să-mi dai voie să mă duc? Am nevoie să mă duc. Am nevoie să mă lași să mă desprind. Fii copil bun cu mine. Știu că ești copil bun. Știu că ai face orice pentru mama ta. Că visezi să iei asupra ta toate durerile ei, toate bătăile și toate lacrimile. Că vrei să duci tu ceea ce duce ea. Dar nu poți pentru că ești doar un copil. Tu trebuie să te joci, să te scalzi, sa fugi după minge sau să faci haine la păpuși din cârpe. Asta trebuie să faci tu. Ea e mama ta, ea are soarta ei de dus. Tu o vei avea pe a ta când vei fi om mare. Dar acum ești copil. Ce faci tu nu e de copil. Prea devreme crești, prea devreme renunți la a fi copil. Nu e vina ta! Da, nu e vina ta. E altceva, e un destin, e o soartă pe care o are fiecare. Aia e soarta ei, nu a ta. Nu o poți căra tu pentru ea. Crucea. Da. Cum ți-a zis mătușa ta o data: ți-a zis că atunci când îți alegi un soț, îți alegi o cruce. Și trebuie să o duci. Alții o duc greu, apasă, la alții e ușoară. Erai destul de mică când ai auzit asta, poate 12 -13 ani. Te împotriveai la gândul ăsta. Un soț nu trebuie să fie o cruce, trebuie să fie o bucurie. Și nu ești obligată să o cari. O lași la marginea drumului și pleci. Eh, nu e chiar așa oricum, asta cu lăsatul la marginea drumului. Asta e partea grea. E mai greu sa lași, decât să cari. Dar tu ești un copil. Tu vei creste și vei ști mai bine. Uită-te la mine. Eu am ales. Și nu e chiar așa de grav. Se putea și mai rău. Se putea ca la mama ta, ca la mătușa ta. Sau se mai putea ca la unii din fraierii din ziua de azi. Știi ce, micuțo? Tu ai fost cel mai puternic copil! Tu ai fost prea mare pentru un copil. Ca și cum Dumnezeu ar da unui om putere și alege când să o folosească. Dintre noi două, tu ai folosit puterea. Pentru că tu ai avut nevoie. Apoi, pentru mine nu a mai rămas multă. Sinceră să fiu nu mi-am mai dorit putere, mi-am dorit libertate. Să aibă alții putere și pentru mine, iar eu să mă relaxez. Să am acest lux. Nu am mai vrut putere pentru că puterea a durut, a rănit, a fost grea. Tu ai dus ce eu acum, cu mintea de adult nu văd cum ar putea duce un copil. Cum nu ți-au sărit mințile de durere, de lacrimi, de gânduri? Din durere pentru ea, sufereai si tu. Din gândurile ei, gândeai și tu. Dar tu erai copil. Câtă putere să fie și într-un copil, aș zice acum? Dar, Doamne, câtă putere am văzut în tine atunci. Ți-am dat ție puterea. O vreau înapoi. Am nevoie de ea să nu mai fiu stângace, să nu-mi mai fie frică. Să știu ca orice mi s-ar întâmpla, eu am puterea. Să fie acolo, ca un praf magic. Este puterea de a învinge, de a rezista monștrilor. I-am cărat după mine. Mi-a trebuit putere și pentru asta. Dar nu mai vreau puterea pentru a-i căra, vreau puterea pentru a-i învinge de data asta. Tu i-ai învins, copile, și erai doar o micuță. Trebuie să îi înving și eu. Numai că forma lor e alta. La tine aveau un corp, o voce, o înălțime, o statură. La mine … nu știu cum sunt. Nu știu cum arată. Parca sunt ca fumul. Îmi trec mana prin ei, fără a-i putea prinde cu adevărat în palmă.